E toamnă, e atât de predictibil faptul că o să vă las în articolul de astăzi versuri..

Scriam cu litere de-o șchioapă, deunăzi, că îmi plac poeziile, mai ales cele atipice, poeziile al căror tâlc să fie unul necunoscut și, totodată, cunoscut de fiecare cititor în parte, îmi plac poeziile care se simt, îmi plac poeziile-povești, cele care au de spus mai mult decât câteva rânduri și, oricât de tare îmi plac versurile pentru copii, poeziile pentru oameni mari pur și simplu mă fascinează. Îmi plac și oamenii-poveste, aceia care duc pe umerii lor mai multe decât lasă să se vadă, oamenii care pășesc cu grație indiferent de câte au în bagaj, dar nu pot să vă mint.. îmi plac și cei care devastează totul în jurul lor – căci după ei, n-am mai fost niciodată aceeași.

Și pentru că de curând am descoperit-o pe Ioana Barac Grigore, vă las și astăzi, ca și săptămânile trecute, versuri de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Ioana Barac Grigore – Aterizări forțate

“Dumnezeu mi-e martor că am vrut să rămânem în zbor/ Era acolo când treceam peste căpițele cu vedere la stele/ L-am văzut cu ochii mei așa cum L-ai văzut și tu/ L-ai auzit ca și mine cum cânta și mângâia calea dulce a laptelui/ Ne alăpta la același sfârc/ Domnul nostru arunca mană peste noi/ Și ne făcea loc cânta faceți loc faceți loc trec ăștia doi păzea/ Nimic nu era nefiresc nici zborul nici vocea lui blândă/ Acum este atunci era așa cum trebuia să fim noi în zbor/ De mână planând pe spate printre planete turnuri și capre/ Ca și cum nu ar fi fost bine dar era ca și cum era perfect/ Eu nu mi-am dat seama atunci tu știai că tocmai aterizam?/ Doamne atât de patetic este orbul ăsta pe care ne odihnești/ Prindem rădăcini ne cresc ramuri coarne coroane falusuri/ Ne cresc ascensoare în plămâni și metrouri în toate stațiile/ Ne învârtim în triunghi Doamne și Tu ne privești chiorâș/ Ne lași cârtițe ale orbului tău reavăn cât să mai săpăm/ Cât să mai plătim pentru etajele de sus Doamne al nostru/ Privește-ne cum ne chinuim în carte cum ne construim cuști/ Cum ne privim unul pe celălalt cum ne vorbim cum nu ne credem/ Doamne fă-ne o pistă învață-ne să decolăm/ Ne-am săturat de aterizări forțate.”

Scriam cu litere de-o șchioapă, deunăzi, că îmi plac poeziile, mai ales cele atipice, poeziile al căror tâlc să fie unul necunoscut și, totodată, cunoscut de fiecare cititor în parte, îmi plac poeziile care se simt, îmi plac poeziile-povești, cele care au de spus mai mult decât câteva rânduri și, oricât de tare îmi plac versurile pentru copii, poeziile pentru oameni mari pur și simplu mă fascinează. Îmi plac și oamenii-poveste, aceia care duc pe umerii lor mai multe decât lasă să se vadă, oamenii care pășesc cu grație indiferent de câte au în bagaj, dar nu pot să vă mint.. îmi plac și cei care devastează totul în jurul lor – căci după ei, n-am mai fost niciodată aceeași.

E toamnă, e atât de predictibil faptul că o să vă las în articolul de astăzi versuri..

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște