Anii trec și nu știu dacă mă cuprinde tristețea sau bucuria văzând că am rămas aceeași.

În Ajun de Crăciun am venit înarmată cu cele mai calde și mai sincere urări. Pe drum însă, m-am împiedicat – cum am tot făcut-o în ultimul timp. Sărbătorile de iarnă sunt, așa cum ni le amintim încă din copilărie, magice. E amuzat cum de-a lungul vieții mele mi-am atribuit de nenumărate ori această însușire, aceea de a fi magică.

Arogantă, nesăbuită, nerăbdătoare și egocentristă mi-am imaginat că magia din interiorul meu va schimba lumea. Nu a fost așa. Au venit sărbătorile de iarnă și parcă nici ele, nici eu, nu mai avem magie. M-a cuprins în ultimul timp un sentiment de pseudo neputință. Adică o stare de eu pot orice, dar parcă totuși nu sunt pregătită. M-a lovit conștientizarea, căci m-am lăsat purtată de un miros ce nu poate fi decât o mireasmă a extraordinarului, și am simțit dulcele gust al aventurii. Nu-i de ajuns să urci munții, trebuie, din când în când, să îi și muți din loc.

Traduc ceva ce am citit zilele trecute, ceva ce m-a făcut să zâmbesc și să-l citez pe Platon: “Inima mea plânge pentru acei oameni care nu văd frumusețea din mine.”, iar acel ceva suna cam așa: unele femei sunt făurite din oțel, pietre și cicatrici, alte sunt făurite din cărți, muzică, ploi scurte de vară, praf de stele, clar de lună, flori, visuri și aventuri; femeile rare sunt făurite din ambele.

Aș vrea să pot să îmi spun mie însămi că o să trăiesc destul încât să văd lumea, că o să am parte de multe zile însorite, de răsărituri și apusuri de soare care o să-mi încălzească sufletul. Aș vrea să pot să îmi spun mie însămi că nimeni, niciodată, nu-mi va putea stinge văpaia din ochi, că n-o să-mi epuizeze entuziasmul, bucuria de a dărui, știința că sunt un copil pe care Universul îl iubește într-un fel aparte. Și, cu toate acestea, aș vrea să pot să îmi spun mie însămi că în unele nopți o să fie imposibil să văd stelele, că în unele zile n-o să îmi recunosc mâinile, că ochii o să mi se umple de lacrimi și că voi simți de sute de ori că lumea se va sfârși, că o să pun sub semnul întrebării credința mea și sistemul meu de valori, scopul meu, dorințele mele, totul. Dar că voi supraviețui.

În Ajun de Crăciun am venit înarmată cu cele mai calde și mai sincere urări. Pe drum însă, m-am împiedicat – cum am tot făcut-o în ultimul timp. Sărbătorile de iarnă sunt, așa cum ni le amintim încă din copilărie, magice. E amuzat cum de-a lungul vieții mele mi-am atribuit de nenumărate ori această însușire, aceea de a fi magică. Și totuși.. au venit sărbătorile de iarnă și parcă și lor, și mie, ni s-a terminat magia.

Anii trec și nu știu dacă mă cuprinde tristețea sau bucuria văzând că am rămas aceeași.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.