Așa cum v-am obișnuit, practica de a mă reîntoarce la articole pe care le-am scris cu mai mulți ani în urmă nu îmi este nici mie și, de acum, nici vouă, nicidecum străină. Îmi place să văd cum s-au modificat ideile mele, cum s-au consolidat sau, din contra, spulberat, convingerile mele, cum trecerea timpului și-a pus, cu o brutalitate pe alocuri blândă, amprenta asupra minții mele. Astăzi nu face excepție căci am ales să mă duc înapoi cu trei ani. Trei ani plini, în care s-au întâmplat atât de multe, trei ani în care am continuat să mă destăinui vouă, trei ani care m-au schimbat, dar care, totuși, m-au făcut să rămân, pe alocuri, aceeași.

De-a lungul timpului am învățat că pentru o stare de bine interioară, din când în când, este bine să te accepți așa cum ești, chiar și atunci când nu ești neapărat în cea mai bună formă a ta. Totuși, nu e recomandat să facem din treaba aceasta un obicei și să devenim delăsători, neglijenți sau prea indulgenți cu noi înșine. În orice caz, revenind la literele mele, săptămâna aceasta am fost de-a dreptul lipsită de inspirație, însă nu m-am judecat la fel de aspru cum o făceam cândva, ci pur și simplu am acceptat faptul că nu întotdeauna ai ceva interesant de spus, că nu întotdeauna visezi peste noapte ce ținută să îmbraci la birou, că nu ai memorată în minte o carte de rețete și mai ales că, din când în când, subiectul unui articol poate întârzia să apară.

Știți că uneori fix așa este în viață? Când te aștepți mai puțin, când încetezi să cauți, apare. Așa a fost pentru mine astăzi. În fine, de data aceasta chiar nu este important cum am ajuns să vă scriu, chiar dacă știu că am creat un ritual din a vă spune exact în ce fel aleg temele abordate în articolele mele; interesant este că astăzi, dintre toate zilele, mi-am dat seama că ai nevoie de un curaj nebun pentru a-ți urma visul.

Și cam despre cât curaj vorbim aici? Ei bine, de îndeajuns de mult încât să conștientizezi un potențial eșec, dar totuși să vrei să încerci. N-am să vă mint, toată treaba trage după sine admirație, respect, mândrie, însă și convingerile celorlalți că ești de-a dreptul nebun. Și cu toate acestea.. mai bine nebun decât nefericit, mai bine conștient de neputință decât constant chinuit de gândul că ai fi putut, însă n-ai încercat.

Curajul se aseamănă, cumva, cu adevărul. Atât unul cât și celălalt sunt subiective și fiecare individ le definește în mod diferit. De pildă, poți avea îndrăzneala necesară să trăiești o viață extraordinară, sau te poți încumeta să accepți, pur și simplu, doar lucrurile firești. Să ajungi să te întrebi la sfârșit de ce nu ai încercat mai tare este, în sine, un act de curaj. Numai un nebun ar putea să realizeze abia în ultimul ceas că voia mai mult de la viață. Numai un mincinos n-ar recunoaște că întotdeauna, într-un colț al inimii sau al minții, s-a gândit că ar putea să lase totul baltă pentru a-și urma visul.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.