Înainte de redactarea acestui articol mi-am aplecat ochii spre textele trecute, dorindu-mi cu ardoare să descopăr gândurile și trăirile pe care vi le-am transmis în perioada sărbătorilor pascale pe care, de-a lungul timpului, le-am petrecut împreună. După calculele mele, în cinci ani ne-am fost alături. În toți aceștia v-am povestit despre o Alexandra-adult întoarsă într-o copilărie demult apusă. V-am spus despre cum Învierea Domnului a reprezentat încă de când mă știu ceva sfânt, încărcat de emoție, cu o semnificație aparte, plină de smerenie, de recunoștință, în strânsă legătură cu familia. Îmi lipsește sentimentul pe care doar o casă îmbrăcată în straie de sărbătoare ți-l poate oferi, îmi lipsesc mesele pline de oameni, îmi lipsește gălăgia familiei, îmi lipsesc părinții mei. În egală măsură îmi este dor de Alexandra-copil, dezinvoltă, sinceră, naivă, curată în suflet, cu chipul senin.

Am învățat în timp că “lumina” izvorăște mai ales din noi, că Dumnezeu este peste tot, dar că se află cu precădere în sufletul nostru. Am învățat că asemeni unui părinte, El ne iartă oricât I-am greși. Și chiar dacă nu m-am bazat niciodată pe acest lucru, am știut întotdeauna că n-am să greșesc nicicând îndeajuns de tare încât să-L dezamăgesc. Dumnezeu iubește în egală măsură toți oamenii, dar îmi place să cred că atunci când Își apleacă ochii spre mine, Îl cuprinde o altfel de iubire – poate puțin mai specială. Mereu am simțit că Dumnezeu mă iubește într-un fel aparte.

Anul acesta, diferit de toți cei de până acum, dar totuși asemănător, pentru că nădăjduiesc pentru noi toți aceeași prețuire reciprocă dintotdeauna, vă doresc ca pe măsură ce vă lăsați acaparați de lumina sfântă ce se revarsă în lume, să vă adunați în duh și să vă uniți în iubire, să vă întăriți prin credință și să vă reînnoiți speranța nesfârșită pe care ne-o aduce fiecare zi. Această perioadă sfântă ne îndeamnă să ne oprim și să reflectăm nu doar la miracolul Învierii, ci și la micile miracole ai cărui părtași suntem permanent. Acum și întotdeauna, să celebrăm momentele în care ne-am ridicat din durere, momentele când am ales speranța în locul întristării, clipele când am oferit bunătate chiar și atunci când inimile noastre se simțeau grele. Acum și întotdeauna, să mulțumim pentru plinătatea din viețile noastre, să mulțumim pentru semenii noștri, pentru puterea care izvorăște din noi, pentru poverile și bucuriile împărtășite, pentru rugăciunile tăcute, dar pline de iubire, care ne țin uniți.

Paștele este mai mult decât o sărbătoare; este o aducere aminte divină că niciun întuneric nu durează veșnic. Chiar și în cele mai singuratice ierni ale sufletului, promisiunea lui Dumnezeu înflorește precum primăvara: blândă, statornică și sigură. Piatra a fost rostogolită nu doar de pe un mormânt în Ierusalimul de demult, ci și din locurile închise ale inimii noastre, acolo unde odinioară locuiau frica și deznădejdea. Pentru că El trăiește, avem speranță, pentru că El a înviat, și noi putem renaște.

Iar ție, în mod special, cititorul drag, îți doresc.. dacă acest Paște te găsește în bucurie, să cânte sufletul tău laude, dacă te găsește în durere, să-ți șoptească pacea. Oriunde te-ai afla pe drumul tău, să știi că aceeași putere care a rostogolit piatra este vie și în tine. Nu ești singur. Ești iubit, profund și veșnic!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.