Nu de puține ori v-am vorbit despre poezie. Și despre cum asociez eu poezia cu toamna, cu pălăriile, cu paltoanele și cu sentimentele nostalgice, mohorâte, supărate pe trecerea timpului, dar bucuroase că, totuși, coexistă.
Poezia a avut întotdeauna un loc special în inima mea. Poezia este, poate, limbajul sufletului.
Poezia nu reprezintă doar o înșiruire de cuvinte pe pagină – ea este vocea tremurândă a sufletului, șoptită în tăcere. Este locul unde emoția capătă formă, unde durerea, dragostea, furia și speranța se transformă într-un limbaj mai adânc decât ne putem închipui. Ne întoarcem la ea când nimic altceva nu mai are sens – când inimile noastre sunt prea pline sau prea frânte pentru a duce singure greutatea ce ne apasă. Fiecare poem este o oglindă a condiției umane: fragilă, aprigă, efemeră. Cuprinde durerea tăcută a singurătății și fiorul extatic al conexiunii. Dă formă celor nespuse, permițându-ne să plângem fără rușine, să visăm fără limite, să iubim fără scuze. Poezia ascultă când lumea întoarce spatele. Ne amintește că nu suntem singuri. Undeva, cineva a simțit asta – această durere, această minunăție, această disperare tăcută. Și citind-o sau scriind-o, realizăm: durerea noastră are frumusețe. Bucuria noastră are profunzime. Vocea noastră contează. Poezia nu ne vindecă întotdeauna. Dar ne ține în brațe. Și uneori, asta este mai mult decât suficient.
Astăzi, Omnia vincit amor, de Florin T. Roman..
“Iată, stau aplecat peste această ultimă coală/ a caietului în care îmi scriu poeziile. E o coală albă, imaculată. Singura. Foaia imaculată odrăslește cuvinte nedeslușite,/ din care tu îmi răsari, zveltă şi nobilă,/ precum o aristocrată bizantină/ cu umerii goi şi cu fruntea senină,/ castă ca Athena, orgolioasă ca şi Casiopeea./ Mă iei la braț şi urcăm împreună sub clar de lună/ într-o nacelă cât o jumătate de nucă,/ purtată în zbor de o pasăre colibri,/ amândoi înveșmântați în raze de lumini argintii ca în/ haine de bal,/ tu purtând la gât o salbă din bătăile inimii mele,/ eu purtând pe cap o coroană de luceferi încă nenăscuți,/ tu fredonând rapsodii în cinstea primăverii,/ eu declamând tăceri impermeabile, de Shakespeare./ Urcăm, urcăm şi Pământul e tot mai mic./ Simt cum în mine se naște şi crește un imperiu de cruci,/ tu ai rămas în urmă, să culegi trandafiri/ şi sentimente însângerate,/ eu te aștept foșnind ca un sinistrat al florilor cerului./ Şi iarăși urcăm, urcăm, fără popas, şi cerul e tot mai/ aproape, se destramă, iată, rozele şi zborul,/ tu mă strigi dintre urme de cuvinte: Omnia vincit amor! Omnia vincit amor!/ Eu nu-ți răspund şi ecoul tăcerii produce albastru./ Închinăm un pahar de senin,/ închinăm şi urcăm,/ iată, tocmai am trecut de cer, am lăsat în urmă şi cuvântul cer,/ îmi zâmbești şi surâsul tău dezintegrează emoțiile/ în mii de nestemate, cu frivolitate/ privesc în urmă: nu se mai văd nici cerul,/ nici umbra cerului,/ nici cuvintele, nici necuvintele,/ dar tu încă știu cine ești, te mai recunosc/ după forma inimii/ şi după cicatricea de pe destin;/ şi suspin.”
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.
