Vă mărturiseam acum câteva zile, într-unul dintre articolele săptămânale, că în curând aveam să așez în buchetul vieții mele și cea de-a douăzeci și noua floare. Nădăjduiam atunci, ca și acum, la un sfârșit al vieții fără regrete și la un braț plin de flori. Douăzeci și nouă infinit – cu promisiunea că mă voi îndrăgosti iremediabil și irevocabil de viața mea! Și primul pas spre viața extraordinară la care tânjesc era explorarea unei pasiuni pe care o am încă de când mă știu: dorul de ducă – cum obișnuia să îi spună mama. Câteva zile mai târziu, m-am îndrăgostit de Roma.

Un paradox umblător al cărui suflet nu este menit să rămână prea mult timp în același loc. În trei săptămâni plec spre un alt oraș care, acum mai bine de zece ani, mi-a furat inima. L-am văzut cu alți ochi de fiecare dată când l-am vizitat. Mereu a reușit să mă surprindă, căci spre deosebire de Roma, Parisul pare că nu stă niciodată pe loc.

Parisul nu începe la Turnul Eiffel, în capătul bulevardului Champs-Élysées, el ia naștere în pieptul tău. Ca un fior, ca o respirație reținută pe măsură ce avionul coboară deasupra acoperișurilor luminate blând. Parisul este ca o recunoaștere tremurândă a unui loc pe care nu l-ai văzut, ci a unui sentiment pe care urmează să îl porți cu tine întreaga viață. Parisul este o emoție căreia nu îi dai nume. Nicidecum doar un oraș, mai de grabă o șoaptă care, din când în când, se transformă în strigăt. Pașii care foșnesc pe pietrele vechi din cartierul Le Marais, liniștea dintre clopotele care bat la Notre-Dame, cândva rănită, dar veșnic mândră, scârțâitul unui scaun vechi de cafenea, scările spre Bazilica Sacré-Cœur, mirosul Senei în aer – toate scriu o poveste care, o dată citită, nu poate fi uitată.

Parisul este tăcut, dar nu tace. Parisul este frumos într-un mod aparte, într-un mod intim, conectat cu arta care îi este pilon de rezistență. Parisul pare că nu uită niciodată nimic, el își amintește întotdeauna totul: modul în care un străin ridică privirea din cartea sa și zâmbește ușor, felul în care Sena poartă apusul auriu ca pe un secret. Aici, până și tăcerea are un sunet – lent, în formă de acordeon, cu note ce au gust de espresso și nostalgie. În Paris nu există grabă, ci doar ritm. Orașul te învață să savurezi, nu să bei cu nesaț, să privești îndrăgostiții care se ceartă într-o franceză melodioasă, apoi râd. Te învață să stai pe un pod și să simți greutatea propriului tău suflet fără să te temi de el, te învață să curbezi timpul. Aici, trecutul trăiește în pietre, viitorul în gastronomie, iar prezentul peste tot în jurul tău.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.