Într-o vreme în care despre sistemul medical se vorbește mai des atunci când ceva nu merge bine, există oameni care, tăcuți, duc o viață întreagă în spitale, în gărzi nesfârșite și nopți albe, cu o singură motivație, grija pentru ceilalți.

Medicul Carmen Marcu, o prezență cunoscută în sistemul sanitar dâmbovițean, și-a petrecut peste trei decenii în slujba pacienților, împărțindu-se, mai ales între ultimii ani, între secția de îngrijiri paliative și Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului Județean Târgoviște. Recent, ea a distribuit o postare devenită virală în rândul medicilor români, însoțind-o cu un comentariu care spune totul despre viața nevăzută a celor care salvează vieți.

„Sunt puțini oameni care gândesc așa! Am 60 de ani și continui să îngrijesc zi de zi, 7 zile pe săptămână, pacienți în spital, de 31 de ani… fără pauze de duminică, fără sărbători în familie… și fără pensii speciale. Am 23.856 de ore de gardă – adică încă 11 ani de muncă – prost plătite și necontabilizate ca vechime.”

Postarea la care face referire medicul dâmbovițean vorbește despre colegii care, trecuți de 60 de ani, continuă să fie în sala de operație, în secțiile de neonatologie sau pe teren, salvând vieți în tăcere: chirurgi care reconstruiesc esofage de nou-născuți, neurochirurgi care operează tumori cerebrale, medici de familie care au grijă de sate întregi, neonatologi care veghează bebeluși de 900 de grame.

„Niciunul nu are pensie specială, toți lucrează până la capătul puterilor, iar pentru fiecare dintre ei o singură greșeală le poate anula toate reușitele, sacrificiile și miile de vieți salvate”, se arată în textul inițial.

În spatele uniformei albe și al calmului profesional se ascund, însă, oboseala, dorul de familie, sărbătorile petrecute printre pacienți și miile de ore care nu se văd în nicio statistică.

Mărturia medicului Carmen Marcu devine o voce a unei generații de cadre medicale care nu cer aplauze, ci respect și recunoaștere, o generație care și-a asumat profesia ca pe o datorie morală, nu ca pe un privilegiu.

„Fără duminici, fără sărbători, fără pensii speciale… dar cu sufletul mereu acolo unde e nevoie de ajutor. Asta înseamnă să fii medic până la capăt”, ar putea fi, de fapt, rezumatul unei vieți trăite în halat alb.

AUTOR: F.S