Mai ales în perioada postului, mulți se întreabă: oare, cum ar trebui să fie părintele meu duhovnic? Mulți își caută liniștea sufletească, dar cad pradă unor așa ziși preoți care profită de ei și se prezintă ca fiind singurii „cu har” și altfel decât ceilalți. Pentru a nu se mai întâmpla asta, incerc să aduc câteva clarificări:

1.Dacă privim în literatura ascetică și mai ales la numeroasele pilde de mari duhovnici, ori la frumoasele exemple contemporane, vom vedea că un duhovnic trebuie să fie mai înainte de orice un om al rugăciunii, care, tocmai pentru că se bucură de prezența comuniunii cu lumea cerească este mereu binevoitor, plin de speranță, elegant în exprimare, folosind numai cuvinte alese, cu delicatețe, pentru a nu supăra pe cineva și, mai ales, trebuie să fie un om al păcii.

2.Duhovnicul autentic este cel care aduce mereu pace și refuză conflictul și învrăjbirea. Acesta este de fapt semnul principal al roadelor lui, altfel că, dacă aduce învrăjbire, izolare, ceartă, scandal și separare, atunci faptele sale nu îl arată ca un duhovnic adevărat, ci ca un slujitor al răului. De altfel, răspunsurile pe care le oferă fiilor săi duhovnicești („ucenicilor”) trebuie să fie în concordanță cu ce ne învață sfinții și bogăția Sfintei noastre Tradiții, nu născocirea minții Sale, ci ceea ce Dumnezeu îi oferă ca răspuns pentru credincioșii săi!

3. Duhovnicul autentic trebuie să aibă darul discernământului, astfel încât să sfătuiască cu înțelepciune și echilibru pe cei ce vin la el, astfel încât aceștia să-și afle vindecarea! Fără a le oferi sfaturi de răzvrătire, de izolare sau, mai rău, de rupere de comuniunea Bisericii, fiindcă atunci, în mod cert, nu pe Dumnezeul păcii și al bunei înțelegeri Îl propovăduiește!

4. Duhovnicul trebuie să nu caute propriul renume, să refuze orice ispită a vedetismului, pentru că el Îl reprezintă pe Hristos, pe care trebuie să-L nască în sufletele celor ce vin la el. De aceea, el trebuie să fie milostiv, plin de iubire și jertfelnic, necăutând câștig sau avantaje mai ales materiale, ori chiar creșterea propriei faime, deoarece, nu pe el trebuie să se predice, ci pe Hristos! Atunci când mândria îl încearcă și ”se predică pe sine”, devine mândru și interesat de imaginea proprie, ori, chiar mai rău, de câștiguri necinstite, sub diferite forme și, deci, în mod cert nu este un duhovnic adevărat, ci ”lup în piele de oaie”, care, în numele lui Hristos își jefuiește turma și o înșală! Prin urmare, cine se predică pe sine, se dă pe sine exclusiv ca exemplu și se crede atoateștiutor, contestă autoritatea Bisericii și învățătura Sfinților Părinți, nu poate fi nici autentic și nici adevărat!

5.O calitate fundamentală a duhovnicului trebuie să fie smerenia constantă și ascultarea liber asumată față de ierarhia bisericească. Pentru că, știm, diavolul a picat din mândrie și neascultare, iar când unui om care trebuie să-i călăuzească și să-i lumineze pe alții îi lipsește smerenia și ascultarea, nu poate duce pe nimeni la lumină, ci la întuneric! De altfel, aici constă și responsabilitatea sa față de Biserica ce i-a oferit harul preoției și al duhovniciei, de a călăuzi drept, curat, fidel și în ascultare și comuniune cu ierarhul locului și cu Ortodoxia.

6.Duhovnicul trebuie să fie un mărturisitor al credinței în vremuri de restriște, necăutând să fie pe plac oamenilor, ci lui Dumnezeu, fără însă a-și găsi vreun motiv să iasă de sub ascultarea Ierarhului, ori să creeze vreun gen de mișcare dizidentă sau separatistă, ori izolată de Biserică. Atunci este semn de iresponsabilitate și de mândrie, de ignoranță și de răzvrătire, iar acel duhovnic nu lucrează pentru Dumnezeu și pentru binele credinciosului, ci dă frâu liber propriei aroganțe, mândrii și ignoranțe!

7. Duhovnicul adevărat nu rupe pe credincioșii („ucenicii”) care vin la el căutând vindecare de propriile parohii, ci îi ajută să se integreze mai bine în comunitățile lor parohiale. Altfel, este numai un ”lup răpitor” care fură credincioșii altor parohii și își creează o ”supra parohie”, încurajând ”turismul duhovnicesc” din clare avantaje materiale. De altfel, creștinul care se rupe de parohia sa, alergând iluzoriu după comunități virtuale, aparente sau interesat create de ”super duhovnici” stăpâniți de duhul mândriei pierd din vedere că esența creștinismului este comuniunea, iar parohia este comunitatea de credință fundamentală a Bisericii!

Frate și soră întru Hristos, mai ales acum, când citești aceste rânduri, în mod cert te vei întreba dacă duhovnicul tău răspunde acestor deziderate! Este foarte bine! Dar, dacă nu este așa, înseamnă că nu ai găsit ceea ce trebuie și ai datoria de a căuta cu ardoare!
Caută și vei găsi! a transmis pe pagina personală de Facebook, Pr. Dr. Ionuț Ghibanu, Vicar eparhial al Arhiepiscopiei Târgoviștei.