Iarna are o reputație nedreaptă. E sezonul frigului, al cerului gri, al zilelor scurte și al dorinței de a da „skip” până la primăvară. Ne plângem că e întuneric prea devreme, că ne e greu să ne mișcăm, că parcă totul e mai lent. Și poate că tocmai aici e frumusețea ei: iarna nu ne cere să strălucim, ci să ne întoarcem spre interior.

În timp ce natura se retrage, ceva similar se întâmplă și cu noi. Copacii nu înfloresc, nu se grăbesc, nu se forțează. Stau. Așteaptă. Își adună energia. Iarna nu e despre lipsă, ci despre conservare. Despre a nu risipi ce e prețios. Există un tip de liniște care apare doar iarna. O liniște care nu e goală, ci plină. De gânduri, de amintiri, de senzația aceea de „acasă” care nu e neapărat un loc, ci o stare. O cană de ceai cald ținută în palme. O lumină aprinsă într-o cameră mică. Sunetul pașilor în zăpadă sau al ploii reci pe geam. Toate par mici, dar adună ceva în tine.

Iarna ne învață să încetinim, chiar dacă nu vrem. Ne pune pauză forțată într-o lume care ne cere mereu să alergăm. Și poate că nu e un obstacol, ci o invitație. Să ne ascultăm mai atent. Să ne dăm voie să fim mai tăcuți. Să nu avem mereu un răspuns pregătit. E un anotimp al introspecției. Al întrebărilor care nu cer grabă. Cine sunt acum? Ce simt cu adevărat? Ce am dus cu mine tot anul și este prea greu? Iarna nu cere soluții rapide, ci doar onestitate.

Pentru unii, iarna poate aduce și un soi de melancolie. Și e în regulă. Nu toate stările trebuie reparate imediat. Unele trebuie doar simțite. Acceptate. Așa cum sunt. Sub pături groase, cu muzică în surdină, cu seri care nu au un scop clar. Căldura iernii nu vine din temperatură, ci din interior. Din felul în care ai grijă de tine când nu e ușor. Din limitele pe care le pui. Din pauzele pe care ți le permiți fără vinovăție. Din momentele în care spui „azi atât pot” și te oprești.

Iarna e și despre a lăsa lucrurile să se așeze. Nu e nevoie să rezolvi tot acum. Unele răspunsuri au nevoie de timp, de liniște, de spațiu. Exact lucrurile pe care iarna ni le oferă, dacă suntem dispuși să le primim. Poate că nu e un anotimp spectaculos, dar e sincer. Te dezbracă de zgomot și te lasă față în față cu tine.

Și tot ea ne învață ceva important: să nu ne judecăm prea aspru atunci când nu suntem la fel ca în alte anotimpuri. Nu trebuie să fim la fel de expansivi, la fel de energici, la fel de vizibili. Există frumusețe și în retragere, în tăcere, în zilele fără planuri mari. Așa cum natura nu se scuză pentru faptul că se odihnește, nici noi nu ar trebui să ne cerem scuze pentru nevoia de pauză. Iarna nu e despre a lipsi, ci despre a te păstra întreg. Pentru că sub liniștea ei, iarna nu e un gol, e ceva ce ne împlinește.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.