Recunosc încă de la început: dacă m-ai întreba unde mă văd peste cinci ani, aș avea nevoie de câteva secunde bune de tăcere. Nu pentru că n-aș avea visuri sau dorințe, ci pentru că nu am un plan clar, structurat, cu pași numerotați și deadline-uri realiste. Și mult timp am crezut că asta e o problemă serioasă, genul de problemă care spune ceva urât despre tine ca om adult, funcțional, responsabil. Acum însă, mi-am schimbat puțin perspectiva.

Trăim într-o lume în care planurile sunt la mare căutare. Toată lumea pare că știe exact ce vrea: carieră, casă, vacanțe programate cu un an înainte, obiective inteligente și un mindset de neclintit. Iar dacă nu ești acolo, începi să te întrebi ce e în neregulă cu tine. Spoiler: probabil nimic. Adevărul este că am avut perioade în care lipsa unui plan m-a speriat rău. Mă trezeam noaptea cu gândul că „ar trebui” să fac mai mult, să știu mai clar, să fiu mai sigură în anumite aspecte. Știam că timpul trece, că alții avansează în timp ce eu bat pasul pe loc, cu o cafea în mână și multe întrebări în cap. Anxietatea asta nu vine din neant. Vine din comparație, din presiune și din ideea că succesul arată la fel pentru toată lumea.

Dar, încet-încet, am început să privesc lucrurile altfel. Nu într-un mod spectaculos, cu revelații dramatice, ci mai degrabă cu pași mici și gânduri mai blânde. Am realizat că, deși nu am un plan clar pentru viitor, am câteva lucruri care contează: valori, limite, curiozitate și dorința de a-mi fi bine. Poate că nu știu exact unde ajung, dar știu ce nu mai vreau să car după mine. Acceptarea a venit greu. Încă vine, de fapt. Nu e o destinație, e mai degrabă un proces enervant de repetitiv. Astăzi sunt ok cu incertitudinea, mâine mă apucă iar panica. Și cred că asta e partea despre care nu vorbește nimeni: poți fi împăcată cu lipsa unui plan și, în același timp, speriată de ea. Ambele pot coexista fără să se anuleze reciproc.

Ce m-a ajutat a fost să micșorez viitorul. Să nu mă mai uit la el ca la un bloc imens de necunoscut, ci ca la o serie de pași mici. Ce pot face luna asta? Ce îmi face bine săptămâna asta? Ce aleg azi? Nu e lipsă de ambiție, e supraviețuire emoțională. Și, surprinzător, funcționează. Mai e ceva important: speranța. Nu genul de speranță roz, cu citate motivaționale lipite pe pereți, ci una calmă, realistă. Speranța că lucrurile se pot așeza pe parcurs, că nu trebuie să știu totul acum, că pot să mă răzgândesc, să schimb direcția, să greșesc fără să fie sfârșitul lumii. Speranța că viața nu e un test grilă cu un singur răspuns corect.

Așa că da, nu am un plan clar pentru viitor. Am zile în care asta mă neliniștește și zile în care asta mă eliberează. Și, în mod ciudat, am început să cred că e (aproape) ok. Poate chiar mai mult decât ok. Pentru că, uneori, spațiul dintre „nu știu” și „o să fie bine” e exact locul în care creștem și devenim cea mai bună variantă a noastră.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.