Trăim într-o lume fadă și goală, plină de minciună, viclenie și ipocrizie, în care oamenii au ajuns să-și schimbe fețele mai repede decât hainele. Pentru mulți, falsitatea a devenit o obișnuință, aproape o a doua natură, o mască după care se ascund și-și trăiesc propria istorie la limita existenței, aproape cuprinși de moarte.

Nimicuri ambulante, oameni găunoși și goi care-și strigă neputința sub masca aroganței, a mândriei și a agresivității, gata să-și spulbere aproapele doar pentru a se cățăra mai sus și a extorca maxim profit, mai ales de imagine, crezând că astfel își umplu vidul de sens, de iubire și de viață.

Nu vă uitați prea departe, nu încercați să recunoașteți cine știe ce personaj (căci sunt destule)! Sau, poate cine știe, merge și cheia aceasta de lectură, dar ceea ce vreau să evoc este faptul că sinceritatea și bucuria frumoasă a normalității au devenit un lux, iar autenticitatea o raritate!

Acest tip de oameni pe care-i evoc se tot amăgesc că sunt vii și se ascund după zâmbete prefabricate, după cuvinte atent meșteșugite, după gesturi maxim calculate, de parcă ar lua parte la un absurd și nesfârșit teatru. Cu iscusință, adesea, își ascund neputința și deșertul din ei după aparențe ale unui înșelător succes, după o relativă și neputincioasă liniște și, mai cu seamă, după bucurii trecătoare și o mimată generozitate.

Tocmai această tristă realitate o evidențiază Pilda Vameșului și a Fariseului pe care o auzim în această duminică în bisericile noastre, adică două ipostaze ale omului din toate timpurile. Pe de o parte, cel aparent drept și desăvârșit, dar care este la limita vieții și la marginea fenomenului religios, fiind aproape mort sufletește, împietrit în rău și în aroganța mizeră a unei perfecțiuni pe care numai el o vede; pe de altă parte, cel frânt, dar încă viu, conștient de neputința lui, cu o teribilă dorință de a se ridica din cădere și de a se avânta spre înalt!

Unul se laudă cu neputințele lui pe care le crede virtuți, fiind prizonierul megalomaniei sale. Celălalt se roagă cu umilință și speranță, conștient de căderile sale, multe și mari, dar având curajul de a se privi în oglindă și de a-și recunoaște eșecul. Și numai atunci când recunoști cu sinceritate că ai eșuat, poți merge mereu mai departe, te poți ridica din orice cădere și te poți avânta spre înălțimi!

Iar, dacă nu mă credeți, priviți, vă rog, în jurul dumneavoastră, acolo unde trăiți, locuiți și munciți, și veți recunoaște cu ușurință astfel de oameni. La toate nivelurile, în toate pozițiile sociale, peste tot! Veți vedea și, mai ales, îi veți simți pe aceia care, plini de ei, pietrificați și cuceriți de propriile căderi, nu-I mai lasă loc în ei nici măcar lui Dumnezeu!

Desigur, să nu credeți că cei asemenea fariseului din parabola zilei sunt cu totul răi ori întunecați! Nu, în niciun caz! Nu avem de-a face cu bestiarul acela înfricoșător ce ține mai degrabă de lumea psihiatriei, ori a cinematografiei lui Hitchcock, ci cu omul atât de plin de sine, suficient cu sine, încât nu mai lasă loc nici măcar bucuriei, iubirii și speranței în viața sa. Este cel care mereu știe tot, judecă pe toți, are răspunsuri mult mai multe decât întrebările pe care le-ar avea oricine și pentru care viața este doar ceva fără noutate și mister, o existență epuizată, care a fost și nu mai are ce spune, niciodată!

Intrările sufletului său sunt zidite, încât nici chiar Dumnezeu nu mai are pe unde intra, fiindcă este atât de plin de sine, încât mândria lui este cea mai semeață fortăreață. Lumina, adevărul, harul și vindecarea nu pot pătrunde în viața lui. Și câți, oare, nu sunt ca el astăzi? Oameni care știu tot, pot tot, judecă tot, care privesc spre ceilalți doar ca să-i măsoare și nu ca să-i înțeleagă, care acuză mereu, căutând, nu soluții, ci vinovați care confundă religiozitatea cu sfințenia și aparența cu mântuirea!

De cealaltă parte, vameșul este omul care îndrăznește cu adevărat, care nu are nimic personal de apărat: nici poziție socială, nici reputație, nici imagine, nici prestigiu, deoarece este conștient de căderea sa, dar și de speranța care-i animă viața. Și, așa cum spun versurile unui cântec celebru, el știe că „sfârșitul nu-i aici!” Știe că nu trebuie să lase întunericul morții să-l înghită, căci viața strigă în el.

De aceea, din acest suflet obosit, dar încă viu, izbucnește un strigăt de Înviere, o rugăciune scurtă: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Și cu aceste cuvinte el străpunge cerul. Și vă întrebați de ce? Pentru că Dumnezeu nu caută oameni perfecți, ci oameni sinceri. Nu se uită la măștile după care ne ascundem sufletele, ci privește la adâncul din noi! Pătrunde dincolo de cuvinte și de fapte, în acel magnific adânc al nostru, pe care nimeni și nimic nu-l poate falsifica, pentru că El cu adâncul din noi dialoghează întotdeauna!

Aceasta este povestea acelui vameș! La fel a fost și cu tâlharul de pe Cruce! Și tot la fel poate fi și cu fiecare dintre noi, pentru că nu există întuneric pe care lumina lui Hristos să nu-l poată străpunge, nu există prăpastie din care Domnul să nu te poată ridica și nu există mască pe care El să nu o poată sfărâma, dacă Îi dai voie.

Iubite cititorule ale acestor rânduri, acum este vremea ta și a mea! Astăzi, nu mâine, pentru că Dumnezeu nu te întreabă ce ai fost, ci ce vrei să devii; nu de câte măști ai purtat este El dornic, ci de curajul tău de a renunța la ele!

Așadar, nu te întreabă cât ai greșit, ci dacă vrei să te ridici! Când vei înțelege să te lași găsit, iubit și schimbat, când vei avea curajul de a te recunoaște așa cum ești, te vei schimba tu și toată lumea ta!

Să fim mai vii astăzi decât ieri, pentru ca mâine să nu mai murim! a transmis pe pagina personală de Facebook, Pr. Dr. Ionuț Ghibanu, Vicar eparhial al Arhiepiscopiei Târgoviștei.