Suntem extraordinari la dat sfaturi. Avem soluții clare, logice și aparent perfecte pentru problemele altora. Știm exact ce ar trebui să facă prietenul care suferă din dragoste, colega blocată într-un job nepotrivit sau cineva care se plânge că e mereu obosit. Avem răspunsuri rapide, uneori chiar geniale. Și totuși, când vine vorba de propriile noastre vieți, brusc nu mai știm nimic.

E amuzant, dacă stai să te gândești. Spunem cu convingere „ar trebui să te pui pe primul loc”, dar noi acceptăm lucruri care ne storc de energie. Le spunem altora „dacă nu te respectă, pleacă”, dar rămânem blocați în situații care ne fac rău, cu speranța că „poate se schimbă ceva”. Avem o claritate incredibilă când problema nu e a noastră.

Un motiv simplu e că emoțiile ne încurcă și ne întunecă judecata. Când dai un sfat, nu ești prins în toată furtuna de frici, atașamente și speranțe. Vezi lucrurile de la distanță, ca pe o hartă. Când e vorba despre tine, ești în mijlocul terenului, cu ceață, zgomot și multă presiune. Rațional știi ce ar fi bine, emoțional nu e deloc atât de simplu. În plus, mai e și faptul că sfaturile nu costă nimic. Să spui cuiva ce ar trebui să facă e ușor. Să faci tu acel lucru presupune consecințe, decizii reale, riscuri, posibilitatea de a greși. E mult mai confortabil să fii spectator în viața altuia decât protagonist în a ta.

Și încă ceva ce trebuie musai menționat: avem tendința să fim mai blânzi cu alții decât cu noi înșine. Pentru prieteni avem înțelegere, context, răbdare. Pentru noi avem critici, vinovăție și standarde imposibile. Le spunem altora că e ok să mai greșească, dar nouă nu ne iertăm aproape nimic, de parcă am fi obligați să fim varianta perfectă a noastră, non-stop. Ironia e că, de multe ori, sfaturile pe care le dăm sunt exact cele de care am avea noi nevoie. Știm teoria, știm ce ar fi sănătos, doar că practica implică curaj, timp și multă muncă interioară. Nu e vorba de lipsă de inteligență, ci, uneori, de lipsă de energie emoțională.

Poate soluția nu este să ne certăm că nu ne urmăm propriile sfaturi, ci să le privim ca pe niște indicii, ca pe niște adevăruri pe care le-am formulat deja, dar pentru care nu suntem încă pregătiți. Și e ok! Nu trebuie să aplici totul imediat, poți începe cu pași mici, stângaci, imperfecți. Până la urmă, dacă am fi fost la fel de buni la trăit cum suntem la sfătuit, probabil viața ar fi fost mult prea simplă, iar adevărul este că ne place să credem că știm ce facem, chiar și atunci când improvizăm din mers. Și da, probabil ți-aș spune că e ok să ai răbdare cu tine.
Acum rămâne doar să mă ascult și eu.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.