Uneori, cifrele par reci. Le citești, dai din cap și mergi mai departe, dar sunt momente când o cifră te oprește, te face să recitești, să verifici dacă ai înțeles bine. Pentru mine, aceasta cifră a fost „47”. Asta spune un raport recent al ONU: în medie, patruzeci și șapte de femei și fete au fost ucise zilnic în Gaza, pe durata conflictului dintre octombrie 2023 și sfârșitul lui 2025. Nu pe lună. Nu într-un an. Pe zi.

Raportul, publicat de UN Women, estimează că peste 38.000 de femei și fete și-au pierdut viața în această perioadă. Dacă încerci să-ți imaginezi dimensiunea, e aproape imposibil. Practic, vorbim despre populația unui oraș mic, dispărută în doi ani, dar doar femei și copii de sex feminin. Ce este și mai greu de digerat e că aceste cifre nu sunt doar statistici dintr-un tabel. În spatele lor sunt povești neterminate: mame, surori, fiice. UN Women subliniază că proporția femeilor și copiilor uciși este mai mare decât în conflictele anterioare din Gaza, ceea ce spune multe despre natura acestui război. Și, probabil, și mai mult despre cine plătește prețul real.

În mod tradițional, războaiele sunt prezentate prin prisma frontului: soldați, strategii, teritorii, dar realitatea din Gaza pare să fie diferită. Conflictul a lovit puternic zonele civile, locuințe, școli, adăposturi, iar când infrastructura civilă cade, cei mai vulnerabili sunt și cei mai afectați. Femeile, în special, ajung într-o poziție imposibilă. Multe devin cap de familie peste noapte, într-un context în care nu există stabilitate, venit sau acces la servicii de bază. Imaginează-ți să încerci să găsești hrană, apă și siguranță pentru copii, în timp ce totul în jurul tău e distrus. Și totuși, asta e realitatea zilnică pentru sute de mii de oameni. Un alt detaliu care apare în raport: aproape întreaga populație din Gaza a fost strămutată cel puțin o dată. Asta înseamnă mutări constante, pierderea oricărui sentiment de „acasă” și o stare continuă de incertitudine. În astfel de condiții, ideea de siguranță devine un lux.

Când citești despre „47 pe zi”, e ușor să te blochezi în cifra în sine, dar mai important este ritmul. E o pierdere constantă, repetitivă, aproape mecanică. Nu e un eveniment izolat, nu e o tragedie singulară, e o realitate care se repetă zilnic. Și, poate cel mai tulburător aspect, este că aceste cifre ar putea fi chiar subestimate. Din cauza distrugerii infrastructurii și a dificultății de a recupera corpurile de sub dărâmături, multe cazuri nu sunt niciodată înregistrate oficial. Cu alte cuvinte, „47” ar putea fi doar vârful icebergului.

În ciuda unui armistițiu fragil, violențele nu au dispărut complet. Rapoartele arată că sute de oameni au continuat să moară și după încetarea oficială a ostilităților. Asta complică și mai mult imaginea: nu vorbim doar despre un conflict încheiat, ci despre o criză care continuă să producă victime. Ce rămâne, după toate aceste cifre și analize, este o întrebare incomodă: cum ajungem să normalizăm astfel de statistici? Pentru că asta e riscul cel mai mare. Nu doar tragedia în sine, ci faptul că devine „încă o știre”. Încă un raport. Încă un număr. Patruzeci și șapte pe zi, genul de cifră care ar trebui să oprească lumea în loc, dar, cumva, lumea merge mai departe.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.