De-a lungul timpului am vorbit aici, cu voi, despre mediul online, despre rețelele de socializare, despre impactul internetului, dar și despre influența pozitivă sau negativă pe care acesta o are asupra noastră. Evenimentele din ultimele săptămâni (deja) m-au obligat, cumva, să mă dezbrac de prejudecăți și să mă avânt în formidabila lume a informației.

Am petrecut atât de mult timp încercând să găsesc surse de încredere, articole ale unor specialiști, păreri avizate, dar și alte informații pe care am considerat că este absolut necesar să le recitesc, încât, în cele din urmă, linia subțire dintre realitate și divertisment s-a estompat. Am nimerit într-o tragi-comedie care, la momentul dat, m-a scos din căutarea nebună, dar și din gândurile negre care îmi bântuiau viața de zi cu zi, visele din timpul nopții și care, fără să îmi dau seama, îmi acaparase o bună parte din raționament.

Așa cum am mai spus-o într-unul dintre articolele de săptămâna trecută, conflictul militar din Ucraina a arătat întregii lumi umanitatea de care dau dovadă românii, dragostea acestora pentru semeni și ajutorul pe care sunt dispuși să îl acorde necondiționat. Valul de mulțumiri și ropotele de aplauze din partea celorlalte state nu au întârziat să apară, însă, odată cu cele de bine, au venit și cele de rău. Culmea, nu din partea străinilor, ci chiar din partea conaționalilor. Citeam tot undeva pe internet că noi, românii, suntem incredibil de solidari, de îngăduitori și de toleranți cu cei din afara granițelor, însă foarte răi, stricți și plini de ură când vine vorba de ai noștri.

Critici de tot felul, instigare la ură, venin împroșcat prin toți porii. De ce îi ajutăm pe ceilalți? De ce nu îi ajutăm pe românii aflați în nevoie? De ce suntem solidari cu celelalte popare în timp ce al nostru moare de foame? Nu am văzut nici un punct de vedere, așa că astăzi vreau să îl exprim pe al meu. Ajutăm, noi cei care prin natura noastră suntem oameni empatici, ori de câte ori este nevoie, de fiecare dată când ne permitem (timp, bani, alte resurse), fără să ținem cont de naționalitate, religie, etnie, sex sau alte astfel de considerente superficiale. Voi, ceilalți, ce faceți? Ajutorul pe care ați fi putut să îl acordați unui om fugit din fața războiului l-ați acordat, în schimb, unui român fără posibilități, unui copil pe care iarna l-a găsit fără ghetuțe îmblănite, unui bătrân neajutorat sau unui animal nevinovat? De unde știți voi că unii oameni nu le-au făcut pe ambele?

Lăsați-mă să cred că cei ce au donat, au ajutat cu un sfat ori și-au pus timpul la dispoziție (repet, fiecare în funcție de posibilități!) pentru un om al poporului ucrainean, au ajutat și bătrâni, și copii, și animale, au donat și la ONG-uri, au făcut și muncă de voluntariat, s-au implicat și în strângeri de fonduri sau pur și simplu au făcut bine în dreptul lor, atât cât s-au priceput, atât cât au avut, atât cât au putut…pentru români, în România și nu numai! Un ajutor nu îl elidează pe altul și mai presus de toate, bunătatea nu cunoaște granițele războiului, pe cele ale naționalității, ale etiniei sau ale orientării religioase! Umanitatea nu alegi cui o oferi. Umanitatea se află în noi și trebuie să iasă la suprafață nu doar în momentele de criză, ci în fiecare zi, indiferent de zi!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.