Unii nu mai știu cum să ajungă în vârful ierarhiei sociale, iar alții fug de oameni în cea mai adâncă pustie. Primii, când le vorbești de suferință, se gândesc la funcții și la oportunități. Sunt convinși că întotdeauna există o cale mai ușoară, ocolitoare a Crucii și a batjocurii depline a celor care își împlinesc exemplar rolul de călăi. Ceilalți, copleșiți de cunoașterea propriilor păcate, deși vor să se închine Crucii, realizează grozăvia păcatului și a ispitelor diavolești ce îi stăpânesc. Locurile din față sunt cele mai râvnite și toți cred că pot bea paharul amar al umilinței extreme și să se boteze cu înfricoșătoarea Taină a Morții și Învierii Lui. Avem cuvintele la noi și, întotdeauna se găsește cineva care să facă diligențele necesare. Epoca aranjamentelor omenești nu va apune niciodată.

Puterea a fascinat întotdeauna pe cei mediocri. Incapabili să urce pe scara virtuților, se coboară în tenebrele culiselor. Acolo se fac și se desfac destinele unei umanități convinse că valoarea are căutare. Alunecoși și lași, manipulează cu abilitate ocaziile și îndură cu stoicism de slugă orice umilință. Mai apoi, ajunși în vârful piaramidei, vor fi cei mai exigenți șefi. Prostia și ignoranța vor fi camuflate cu grijă în cuvinte pompoase și se vor asigura că nimeni, în afară de ei, nu sunt vrednici să ocupe, pe viață, mult doritele scaune. De aceea, cuvintele Lui că “cel care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi…” sunt pură sminteală.

Ne plac comparațiile. Avem siguranța propriei adecvări la Viață și condamnăm cu frenezie pe vameșii și desfrânații acestei lumi bolnave, îndrăgostite până în ultima fibră de satisfacerea plăcerii. Când vedem naturalețea rugăciunii care îl înalță pe om deasupra pământului, amuțim de spaimă. Iordanul poate fi trecut fără ca apa să fie atinsă, iar leul poate fi un iscusit gropar. Mâncăm și bem, după propria măsură, deși se prea poate să mănânci din puținul pustiei 47 de ani și să înfometezi doar după Preacuratele Taine. Nu pot intra în planurile noastre gândurile și voia Lui. Cum poate o fostă desfrânată să-I placă atât de mult? Odinioară, o femeie, plângând, a început să Îi șteargă picioarele cu părul capului ei și le-a sărutat. A iubit mult și i s-a iertat pe măsură. Greu de înțeles pentru un fariseu sau pentru unul care și-a transformat urcușul duhovnicesc în dorință de a-i depăși pe toți. Dumnezeu e mai aproape de noi decât ne putem imagina. Din păcate, Noi avem o problemă cu perceperea distanțelor dintre noi și El sau dintre noi și ceilalți.

P. S. Tu cât ai iubit?

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur”