”Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul, distruge-le tradițiile, dezbină-i, fă-i să se rușineze de ceea ce sunt! ” – Sun Tzu

Aceste sfaturi, care se pare că sunt produsul unei minți de chinez- strălucite, indenegabil! – au fost vehiculate redundant în ultimii ani în social media. Și, chiar dacă în ultima vreme cam tot ceea ce vine de la chinezi nu se situează pe un loc fruntaș în topul simpatiilor noastre, trebuie să recunoaștem că există rațiuni îndreptățite pentru care ele au devenit așa de populare și la noi.
Undeva în mentalul nostru colectiv probabil că recunoaștem energia lor, prin prisma efectelor ei asupră-ne. Poate, fără a ne victimiza și a ne scuza astfel niște racile, este necesar să nu pierdem din vedere că, așa cum zicea cronicarul, am fost „sub vremuri” și, mai mult chiar, la bunul plac al ocârmuitorilor. Care ocârmuitori, vremelnici ei, dar necurmat cu identice purtări, la fel de just este s-o recunoaștem: nu s-au purtat cu noi precum Păstorul cel bun cu turma pe care-o are în grijă, ci ca niște lupi care pradă, jecmănesc și sfâșie…
Poate că răsunetul unor asemenea cuvinte în conștiința noastră ancestrală ne face să le recunoaștem și lor să le atribuim azi, din nou, valabilitate și cauzalitate în destinul nostru ca neam.
Rădăcinile unui neam sunt ceea ce-l ancorează într-un loc sub soare și-l fac să-i pună loc acelui loc un nume: acasă. Rădăcinile sunt, în același timp, și cele care-l fac conștient de cerul care este deasupra, pentru că ele, rădăcinile, ancorându-se adânc, ivesc în lumină crengi, ramuri. Și, prin propensiunea lor, ramurile vorbesc tot despre cer…
Rădăcinile noastre au fost de o rezistență miraculoasă, în ciuda tuturor ostilităților, poate ca efect al dragostei jertfelnice al unora care locului lor de sub cer i-au spus patrie, au păstrat tradițiile și cerului i-au spus simplu: Dumnezeu.
Rădăcinile neamului românesc nu pot exclude Biserica, pentru că numai Biserica păstrează cel mai bine ideea de comuniune, de tradiție și de cer.
Taie-le rădăcinile! și ele nu vor mai putea să dea crengi, nu vor mai putea să se înalțe la cer.
Acoperă-le cerul cu norii fricilor, ai neîncrederii, ai lașității și nu vor mai fi sub întinderea opacă și lipsită de strălucire lumină, și nici nădejde, nici rezistență, nici viață. Și ușor-ușor nu vor mai fi patrie, nu vor mai fi comunitate, nu vor mai fi jertfelnicie, credință, ci doar … populație.
Credința și mărturisirea în Biserică nu este, precum mersul la supermarket, este indispensabilă.
O populație se poate dispensa de ele, poate să ajungă să se rușineze de ele, să le considere vetuste, derizorii, condamnabile chiar, în special atunci când unei populații i se descurajează, sistematic, perpetuarea tradițiilor, folosirea codurilor și simbolurilor identitare.
O populație poate fi manipulată, condiționată de tot felul de interdicții, dar nu un neam.
Manifestarea credinței ține de drepturile inalienabile ale omului, proprietatea imaterială care-i dă dreptul de cetățean al patriei sale de pe pământ și din cer. Când acest drept îi este îngrădit, libertatea sfârșește, omul devine patrimoniul unui stăpân material, văzut sau, uneori – ceea ce este și mai periculos!- imaterial, nevăzut, care poate dispune de el după cum vrea.
Situația creștinilor practicanți de azi, din anul Domnului 2020, care cerșesc pe paginile de socializare sau prin petiții pe la instituții publice deschiderea Bisericilor, socotite mai prejos ca importanță decât saloanele de înfrumusețare, muzeele, magazinele ș.a.m.d., dar- stupefiant!- mai periculoase decât acestea, îmi înlesnește, involuntar, analogia cu a sclavilor din vechime. Siliți să-și cerșească drepturile stăpânilor vremelnici și empatici precum niște ziduri, umiliți să le fie refuzate, cinic și superior, reduși la condiția unor neajutorați, lipsiți de capacitate de folosință a drepturilor, spre batjocura stăpânilor nevăzuți, care se bucură… creștinii ortodocși, singuri, cerșesc cu mâinile întinse spre cer și doar de acolo mai așteaptă răspuns…

Pentru cine crede în rostul unei existențe mai presus de tină, rândurile acestea ale unui om de carne și sânge, care nu se rușinează de ceea ce este, se vor socotite o mărturisire de credință. Și o formă de solidaritate. Pentru toți ceilalți, a se ignora!

Sursa: Facebook Camelia Roxana Lepădat, profesor la Liceul Teoretic „Petru Cercel” din Târgoviște