Când ochii tăi nu se mai satură privind Frumusețea, fii pregătit să rabzi urâțenia din jur. Când ierți, așteaptă-te să ai parte de ura gratuită a celor care nu lasă nimic de la ei. Iar când te rogi, fii blând cu cei necredincioși. Mergi să te odihnești în liniștea unui apus irepetabil și lasă-l să îți mângâie chipul cu o rază de har. Iar de auzi icnetul înăbușit al întunericului din ei, fii lumină caldă pentru cei cărora le e atât de greu să moară pentru a învia cu El.
Dragostea pe care o pretind de la tine nu le-a atins inima niciodată. Nu au putut iubi pentru că nu au cunoscut zâmbetul blând al unui tată sau mâna caldă a mamei așezându-li-se pe frunte. Încruntați, uitați, abandonați. Au redus lumea la ceea ce pot consuma. La plăcerea pătimașă pe care o numesc curcubeu, deși n-au făcut legământ cu nimeni. Ai observat, cu siguranță, că fiecare prost își are adulatorii lui. Se hrănesc cu laude false și vând iluzia unui viitor care nu va veni niciodată.
Ridică-te la munți, de unde vine ajutorul. Urcă acea cărare strâmtă pe care puțini se-ncumetă, deși mulți îți vorbesc despre curaj. Atât de înalt, încât aerul tare al singurătății să-ți umple fiecare por. Să te umpli de bucurie spre întristarea lor. Știu că-i vrei aproape deoarece nu te vor crede de le vei povesti cum e să fii liber, la înălțime, fără vreo umbră de-ndoială.
Pentru că unii și-au pierdut nădejdea și credința. Și-au încetat să mai iubească, sufocați de valul acesta mare al furtunii. Loruși au devenit vrăjmași, prea încântați de sine. Și n-au mai suportat refuzul, lipsa și-argumentul. Tăcuți, ascultă ordine de sus ca mai apoi să le analizeze-n van. Ei numesc asta viață. Nu vor să plece, dar nici să mai rămână. Seninătatea bătrâneții le-a devenit străină. Vor pururea să fie tineri… Iar tu, acoperit de Taina luminoasă a Prezenței, contempli-acest spectacol al minciunii.
Adeseori îți scriu pe aici ca să rămâi departe de tumultul unei lumi care se afundă în strategii, războaie și progres. Inexplicabil, mai vine câte unul pe aici care, ne-nțelegând nimic, vrea fapte, nu cuvinte ca acestea. Greu să-i explici că totul se naște din Cuvânt. Confundă totul, se crede superior și ar vrea ca lumea să se-adape din praful fin al acelor ruine ce dau dovezi de efemeritate.
Doar ai zâmbit? Ar trebui să recunosc că-n fiecare rând se mai prelinge lacrima ascunsă a unui gând ce, deocamdată, va rămâne vis.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „