Îmi este imposibil să număr dățile în care am vorbit aici despre cât de diferiți sunt oamenii, despre cât de multe priorități, dorințe și aspirații ne deosebesc unii de alții. V-am spus cât de tare mă bucură că fiecare are propria personalitate, gândire, atitudine, dar și cât de toleranți trebuie să învățam să fim pentru a aprecia cu adevărat acest aspect al vieții noastre.
Toleranța, după părerea mea ramură a bunătății, este ceva ce învățăm în fiecare zi și poate că nu ajungem niciodată la suficiență din acest punct de vedere. Nu mă refer la indulgența nesăbuită, ci la acceptarea nevoilor, drepturilor, dorințelor și convingerilor celorlalți, chiar dacă ni se pot părea absurde, banale, prostești sau inutile, lipsite de substrat, vulgare ori parcă picate din altă lume.
Săptămânile trecute vorbeam cu un om apropiat mie, însă pe cât de apropiat îmi este el, pe atât de îndepărtate mi se par mentalitățile noatre una față de cealaltă. După o discuție în care, probabil în mod inconștient, fiecare dintre noi încerca să îi insufle celuilalt că el gândește mai corect, că procedează mai bine sau că are aspirații mai realiste, mi-am dat seama că niciodată nu vor exista două persoane cu mentalități identice. Similare, sigur, însă niciodată la fel. Am căutat mai apoi exemple care să îmi confirme constatarea și am realizat că inclusiv atunci când părea că gândesc în aceeași manieră cu un alt om, că am aceleași concepții și planuri de viitor, ceva era diferit. Cumva, de dragul celorlalți, din iubire sau din pură prietenie, pentru a evita conflicte sau, din contră, pentru a lega relații, încercam să mă identific cu cei din jur. Am realizat că e ca și cum doi îndrăgostiți încearcă să fie unul. Dacă ei îi plac portocalele, îi plac și lui. Dacă ea se sucește și preferă mai degrabă bananele, la fel și lui.
Nu vreau să îmbătrânesc. Vârsta m-a sâcâit într-un colț al minții încă de când mă știu. Am învățat că experiența nu vine neapărat odată cu înaintarea în vârsta, la fel se întâmplă și cu maturizarea. Sunt tânără, am experiență de viață și sunt, cred eu, destul de matură, însă în comparație cu cine?
Problema cu acceptarea, cu toleranța, cu diferențele dintre oameni se agravează atunci când, la mijloc, apar comparația și clevetirea. Dacă cineva nu ne iubește așa cum îl iubim noi sau cum considerăm noi că ar trebui să ne iubească, nu înseamnă că într-adevăr nu ne iubește. Poate fi doar o altă perspectivă, o altă atitudine, un alt comportament. Mentalitatea, prioritățile, aspirațiile, dorințele, supărările, perspectiva asupra vieții – toate acestea diferă. Și dacă diferă de la o etapă la alta pe tot parcursul vieții fiecărui om, cum ar putea ele să fie identice unele cu altele atunci când, mai grozav de atât, este vorba de doi oameni? Diferenele nu ne despart, diferențele ne unesc.
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.
