După o absență de aproape două săptămâni mă întorc, ca de fiecare dată, la prima mea dragoste: scrisul. Fie îmi imaginez, căci acest gând îmi motivează psihicul să continue, fie într-adevăr aceasta este realitatea: v-am găsit tot aici, așteptând cuminți să vă povestesc despre cum arată lumea prin ochii mei, de parcă lumea voastră s-ar fi oprit atunci când eu am decis să absentez.

Nu am plecat fără să vă anunț, ba chiar v-am explicat în câteva rânduri că mintea mea are nevoie de o pauză de la tot ceea ce fac în mod normal, are nevoie ca pentru o perioadă să hoinărească fără vreun plan bine stabilit sau cu un obiectiv anume trasat. M-am întors rapid la realitatea zilnică și toată experiența nu a făcut decât să îmi reconfirme faptul că sunt un paradox umblător al cărui suflet nu este menit să rămână prea mult timp în același loc.

Imediat ce mă întorc dintr-o călătorie am obiceiul de a nu procesa nimic din ceea ce s-a întâmplat câtă vreme am fost plecată. Continui să mă încarc din starea pe care încă o am, fără să apelez la nostalgia amintirilor, însă, imediat ce reveria dispare, retrăiesc fiecare sentiment pe care l-am experimentat, fiecare străduță pe care am pășit, fiecare preparat pe care l-am degustat. Mă reîntorc iar și iar și revizitez locul cu ochii minții de sute de ori.

Mi s-a întâmplat adesea, chiar și aici cu voi, să compar concediul cu un vis care pe cât este de frumos, pe atât este de scurt. Nu știu voi, însă eu reușesc să memorez aproape fiecare detaliu pe care îl visez, iar dimineața îl pot retrăi în amănunt. De foarte multe ori visurile mele s-au transpus în vise – din dorința de a le trăi, cred eu, cât mai repede.

Și ce-ar însemna întoarcerea mea fără o scurtă lecție de limba română? Aud adesea pluralul substantivul “vis”, folosit în contexte nepotrivite, căci acest cuvând, la fel ca multe altele, are forme duble de plural, iar nerecunoașterea acestora reprezintă incontestabil un discurs incorect. Forma “vise” este forma pe care o folosim atunci când facem referire la imaginile care survin în fazele mai puțin profunde ale somnului, în timp ce forma “visuri” este cea pe care o folosim atunci când facem referire la aspirații, la idealuri, la dorințe arzătoare.

Astăzi am trecut în revistă puține lucruri dintre cele care mă reprezintă, avem timp mai târziu să povestim și să dezbatem, să vă împărtășesc cum a fost, ce am făcut , dar mai ales cum m-am simțit. Închei în buclă, spunându-vă că oricât de mult îmi place să am mintea plecată în vacanță, mi se face dor și obișnuiesc să mă întorc rapid la prima mea dragoste: la scris – dar și la voi.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.