Dificultatea frustrantă a unora de a înțelege un text care iese, oricât de puțin, din vasta arie de iradiere culturală a abecedarului sau a unicei cărți citite, dublată de amestecarea fanatismului literei cu instrumentalizarea spiritului și cu resentimentul anticreștin față de cei ce le refuză viziunea strâmbă și strâmtă, le provoacă acestor orbi ce cred că-i pot călăuzi pe alții reacții schimonosite de ură, suprimându-le orice posibilitate de reflecție calmă pe marginea unui subiect de natură morală. Părându-li-se că ei deja știu, că adevărul nu îi premerge, ci îi urmează, că îi privilegiază.

Calmul valorilor le este, desigur, străin. Ca și reprezentarea existențială a creștinismului autentic răsărit din Evanghelie și transformat de ei într-o (im)pură ideologie a sacrului.

Analfabetismul mai mult sau mai puțin funcțional, obtuzitatea intelectuală, ignoranța religioasă, aversiunea față de cultură, incontinența verbală grobiană cu accente pseudo-jurnalistice consacrate cândva de publicațiile fetid securistoide de tip „România Mare”, nu sunt chiar cele mai evidente însușiri ale clarității morale necesare detectării Adevărului revelat, sedimentat în Evanghelii și transmis ca flux de lumină a cunoștinței, prin Tradiție, până la noi.

Așa cum, nu oricine bălmăjește cuvintele „Doamne, Doamne” prin fițuici online și site-uri cu aer așa-zis „conservator & ortodox”, duhnind de naționalism ceaușist, filetism deșănțat, putinism asumat și conspiraționism smintitor, mimând vitejia mistică de ocazie, promovând „eroica” excentricitate clericală, pozând în vajnic apărător al credinței străbune (cunoscute pe dinafară, nu pe dinăuntru), nu chiar oricine bântuie așadar prin aceste cotloane întunecate ale pantomimei și imposturii „creștine” are și acces la realitatea Împărăției Cerurilor.

Recitirea atentă, nu recitarea fariseic impenitentă a cuvintelor lui Hristos ne clarifică lăuntric și face mereu bine fiecăruia dintre noi. Miezul acestor cuvinte ale Cuvântului revelează chemarea lui Dumnezeu adresată insistent inimii omului și voinței acestuia. O chemare la urmarea liberă a căii slujirii, nu a strivirii celuilalt, a lepădării de sinele egocentric înclinat spre totalitarism relațional, o chemare la trezirea din somnul cel de moarte indus de gândul necurat că suntem în ordine din punct de vedere moral și superiori celorlalți.

Mesajul esențial al Evangheliei este unul care îndeamnă la convertirea atenției și la trezirea imaginației noastre morale, la căutarea și ajutarea celui „căzut între tâlhari”, la descoperirea Adevărului și separarea Acestuia de iluzia fatală a minciunii cu care ne împresoară diavolul, marele acuzator și adversar al persoanei liber întoarse spre Dumnezeu.

Hristos, Cel care stă și bate delicat la ușa sufletului, care nu dă buzna, care ne scrie pe inimi cuvintele Sale puternice, născătoare de pocăință, care ne îndeamnă să nu ridicăm piatra ascuțită a judecării aproapelui, El ne mântuiește din răul imens al abdicării de la starea de persoane libere exact prin restaurarea omului orientat teocentric spre El.

Morala nu e niciodată plată. Relieful ei, ca și al sufletului omenesc, e inevitabil accidentat, iar sensul ei real nu se cere teoretizat, ci întrupat. În omul de lângă noi, în chipul lui traversat de lumini și umbre, brăzdat de cutele păcatului, ale îngrijorării, fricii, durerii, remușcării sau disperării.

Ceea ce o face abordabilă în mod adecvat nu miopilor spiritual, nu sumbrilor inchizitori și rigizilor moraliști așa-zis creștini care „simt enorm și văd monstruos”, înțepeniți în convingerea propriei infailibilități, ci celor atenți la inflexiunile „glasului dumnezeiesc care străbate textele sfinte precum o vijelie frunzișul pădurii’’, și celor respectuoși față de altesitatea celuilalt, față de Înaltul de dincolo de ei, răsfrânt adânc în aproapele nostru, al cărui chip vulnerabil ne impune imperios mila, responsabilitatea, ștergerea de sine și slujirea smerită. Singurele care, pe bună dreptate, ating, alină, conving.

A crede că Biserica are natura și funcția unei garnizoane din care sunt trimise ca din pușcă ordine militărești moralizatoare spre o societate vânată cu ele fără milă, o sumbră garnizoană în centrul căreia tronează „vițelul de aur” al moralismului sterp și inept pe lângă care se agită birocratic slujitorii unui dumnezeu punitiv, sadic torționar al libertății noastre și dictator suprem al unei lumi supravegheate orwellian de Sus, o asemenea patologică viziune „religioasă” contribuie major și iresponsabil, spre deplina satisfacție a diavolului contabil, formalist și moralist, la subminarea gravă a creștinismului și a Bisericii lui Hristos.

Biserica fidelă mesajului dumnezeiesc al Mântuitorului nu uneltește, spre onoarea sa, instaurarea moralei cu forța, orice act valid moral și autentic mântuitor fiind unul care se înfiripă și crește doar în starea de grație a libertății umane unite cu harul, în urma unei alegeri făcute în cunoștință de cauză (cauza nobilă a blândelor porunci și sfaturi evanghelice).

Biserica are, așadar, tocmai spre mântuirea celor ce-i compun comunitatea de credință, speranță și dragoste, nu dreptul de a le interzice acestora ceva prin constrângere, ci pe acela de a le converti atenția și voința spre urmarea Căii Adevărului și a Vieții prin convingere.

Creștinii reali, nu cei închipuiți, au la rândul lor datoria de a cunoaște bine, nu aproximativ sau deloc, conținutul real și revelat al credinței, de a o mărturisi blând, dar ferm, prin chiar faptele lor bune și tăcute, de a sluji filantropic și apologetic Biserica exact de la înălțimea impusă azi de adversarii acesteia. Împrietenind credința, cultura și Scriptura.

Creștinii care ne declarăm a fi, avem datoria de a arăta în mod convingător că slujim curat Adevărul revelat, Binele comunitar, Frumosul moral și Viața, că celebrăm nașterea fiecărui copil, că apărăm normalitatea, familia firească, clădită pe maternitate și paternitate, refuzând intratabil cultura morții, dominantă în societatea diversiunii și a spectacolului, prețuind civilizația spirituală a Decalogului, a Fericirilor, a dialogului și a libertății responsabile.

Singura în care ne mântuim prin fericita întâlnire cu C/celălalt.