Este, oare, presiunea societății suficientă? Mai avem nevoie să o multiplicăm cu o presiune interioară, de foarte multe ori, închipuită? Nu este îndeajuns de puternic valul de forță pe care îl trimit cei din jur asupra propriei noastre persoane? De ce simțim nevoia de mai mult și de ce pare că nu ne ajunge niciodată constrângerea celorlalți, încât sfârșim prin a proiecta asupra noastră o tensiune greu de explicat în cuvinte?

Mă întrebam, ieri seară, de ce am ajuns aici și de ce nu caut niciodată compasiune în propria-mi persoană – nu pentru cei din jur, ci pentru mine! Căci de la mine am nevoie de înțelegere, de indulgență și de dragoste, de vreme ce societatea îmi oferă numai contrariul acestora.

Suntem obișnuiți, încă de mici, să le facem pe plac celor din jurul nostru. Vârsta fragedă ne este umbrită de presiunea pe care o pun asupra noastră ceilalți. Trebuie să știm la perfecție poezia pentru serbare, să mergem pe bicicletă fără roți ajutătoare, dar și să știm să socotim și să cunoaștem literele până la începutul școlii. Știm încă de atunci că felul în care ne simțim noi nu contează atât de tare, căci frica de scenă sau tracul de a vorbi în public trebuie să pălească în fața dorinței de a-ți mulțumi educatoarea.

Îngropăm în noi nevoi pe care, ajunși la vârsta maturității, nu conștientizăm că le avem. Devenim toxici și proiectăm asupra celor din jur frustări interioare cărora nu le cunoaștem rădăcinile. De pildă, zilele trecute vorbeam cu niște prietene despre cum bărbații se încăpățânează să nu spună niciodată cât de multă nevoie au de afecțiune, dar și cât de tare se supără atunci când nu o primesc. Și-atunci m-am gândit că societatea i-a obligat să adopte acest comportament, căci, folosindu-mă de un exemplu banal, atunci când ți-e sete, în mod normal ceri apă. Dar ce faci dacă atunci când ceri ți se spune că ești slab?

Societatea este formată din noi, din mame, din tați, din frați și surori, din vecini, din prieteni. Nu cumva noi am învățat băieții să nu plângă? Să nu stea prea mult sub fusta mamei? Să fie puternici? Iată că acum, ajunși bărbați, băieții nu știu cum altcumva să facă. Și intervine din nou societatea care le spune că totuși nu este sănătos să nu spui ce te doare, când te doare. La fel e și cu fetele care ajung să doarmă cu mâna pe cratiță sau care, din contră, nu știu cum arată una.

Ceea ce vreau să subliniez este că societatea nu va fi niciodată mulțumită de tine, de noi. Nu contează! Ceea ce contează este să învățăm, indiferent de vârstă, că societatea nu reprezintă totul, că nu ea are puterea să ne dicteze ce să facem, când, cum, cu cine și de ce. Noi avem puterea! Noi ne putem ajuta, înțelege, susține, iubi, căci oricum societatea nu va face nimic altceva decât să ne critice. Și da, societatea este bolnavă, însă nu de mult vă spuneam că societatea suntem noi.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște