Vâscul, numit și „creanga de aur”, este unul dintre simbolurile sărbătorilor de iarnă, crenguțele sale fiind puse la intrarea în casă, un element vegetal cu o semnificație aparte de Crăciun și Anul Nou, originile întrebuințări sale având “rădăcini ” viguroase în istorie.

Vâscul este considerat o plantă sacră, un simbol al norocului, al prosperității și nu în ultimul rând, pentru cei aflați la vârsta tinereții, un simbol al iubirii. Există multe descântece și ritualuri prin care tinerele își află ursitul cu ajutorul acestui element. Femeii care va pune crenguțe de vâsc sub pernă în noaptea din Ajunul Crăciunului, i se va descoperi negreșit în vis soțul hărăzit.

De-a lungul timpului, a devenit un simbol al purității sufletești și al bucuriei. Obiceiul sărutului sub vâsc datează din anii 1500, fiind considerat semn de noroc în dragoste.

Un alt obicei întâlnit și la alte popoare de pe bătrânul continent este sărutul sub vâsc. Sărutul sub vâsc a fost asociat mai întâi cu festivitățile romane organizate cu ocazia Saturnaliilor, iar mai târziu cu tradițiile primitive legate de căsătorie.

Tradiția românească spune că la Sărbătorile de iarnă, de Crăciun și Anul Nou, vâscul trebuie pus deasupra ușii de la intrare fiindcă aduce noroc, spor în casă, sănătate, atrage îngerii și alungă bolile.

Este simbol în stabilitatea şi fericirea cuplurilor de îndrăgostiţi. Există credinţa că o crenguţă de vâsc aduce cu ea un înger ce păzeşte dragostea.

Fiecare fată care stătea sub coronița de vâsc nu putea refuza sărutul. Acesta putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Dacă fata rămânea nesărutată, avea ghinion în dragoste în anul următor și nu se căsătorea.

Obiceiul mai spunea că de fiecare dată când un bărbat săruta o fată, trebuia să rupă și una dintre bobițele albe ale vâscului. După ce toate bobițele au fost rupte, nimeni nu se mai săruta sub coronița de vâsc.

Potrivit unei tradiții mult răspândite (în special în țările anglo-saxone), cei care se sărută de Crăciun sub o ramură de vâsc vor avea bucurie și fericire.

Celții au fost cei care au inițiat un adevărat cult al acestei plante pe care o considerau de esență divină. În viziunea lor, cel mai prețios vâsc era cel crescut pe stejar — îl numeau „lacrima stejarului” și însoțeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase.

Druizii, preoții celți înveșmântați în alb, tăiau vâscul numai cu o seceră de aur, și-l înveleau apoi cu grijă într-o mantie albă. Cu acel prilej se adunau ofrande și se jertfeau doi tauri albi, înălțându-se rugi către zeii atotputernici, pentru a fi îndepărtate duhurile rele.

Fructele sale sticloase, verzi la început, apoi albicioase, apar din octombrie până în decembrie și sunt toxice pentru oameni. Însă, sunt hrană gustoasă pentru păsări precum măcăleandru și mamifere precum căprioare, reni și veverițe.
În America există trei specii de fluturi a căror supraviețuire depinde de vâsc.

Editor: I.F.A.