Mi se întâmplă nu la intervale apropiate de timp, dar nici foarte rar, să simt că nu aparțin nimănui. Nici mie și nici altcuiva, nici locului, ori lumii acesteia. Și-atunci plec în încercarea disperată de a găsi ceva, de a mă agăța chiar și de o iluzie, caut noutatea și sper să mă pot reinventa fără a pierde prea mult din mine. Am învățat de-a lungul anilor că războiul cu sine este cea mai grea luptă pe care o poți purta și tot pe parcursul anilor am mai învățat că Dumnezeu dă cele mai grele bătălii celor mai puternici soldați.

Îmi place foarte tare să călătoresc. Regret că nu am avut curaj să o fac mai des. Aleg ca din când în când să mă rup de locul în care m-am născut și în care am copilărit, nu pentru că aici nu ar mai fi acasă, ci pentru că mi se întâmplă să simt că mă sufoc, că mă strâng pereții, că nu pot să respir. Și-atunci nu pun în bagaj prea multe din trecutul meu, căci vreau să cred că mă voi întoarce cu o valiză plină de viitor.

Aceste perioade sunt precedate de stări nervoase, de oboseală, de panică, organismul îmi este slăbit, mintea îmi fuge în zeci de direcții, nu mă pot concentra, nu am puterea necesară să fac nimic din ce mă bucură. Nu am chef de cărți, de seriale, de cafele cu prietenele, cumpărăturile mă enervează, iar plimbările prin oraș mă epuizează. Anxietate. Sub această umbrelă ar putea fi puse toate aceste stări. Anxietatea mă face să vreau să fug, însă știu că întotdeauna, în drumul spre condiție, trecutul te prinde din urmă.

Și dacă am mai învățat ceva în acești ani este că viața nu ar trebui catalogată în întregime în funcție de anumite episoade. Ploaia se oprește, vântul nu mai bate, iar noi suntem aici, căci nicio furtună nu este îndeajuns de puternică încât să ne dezrădăcineze de propria noastră persoană. Și atunci, abia când toate trec și putem evalua pagubele, avem oportunitatea de a schimba ceva în noi, ceva ce ne va fi folositor la următoarea rafală. Noi oamenii avem această putere incredibilă de a funcționa singuri și chiar dacă este mai plăcut să fim în doi, să nu uitați niciodată că aveți această opțiune.

Acestea fiind spuse, vă îndemn să plecați atunci când nu vă mai găsiți locul. Fie că plecați pentru a vă regăsi, fie că plecați pentru a vă reinventa, să nu vă fie frică! Fie că mergeți de mână cu cineva, fie că vă aveți doar pe sine, să nu vă fie frică! Fericirea începe acolo unde frica se termină!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște