Comparația cu sinele este una dintre cele mai rapide căi de a urca pe scara imaginară a succesului. La polul opus, comparația cu ceilalți te poate trimite fulgerător într-un abis al disperării fără de sfârșit. Noi oamenii suntem ființe tare ciudate. Avem tendința să ne flagelăm eul interior, iar îngăduința față de propria persoană nu are loc, de cele mai multe ori, pe lista cu ce avem de făcut.
Acum nu foarte mult timp citeam undeva pe internet că întrebați care sunt cele mai importante persoane din viața lor, oamenii s-au numit pe sine decât în foarte rare cazuri. Atunci când iubim pe cineva ne îngrijim de acesta din toate punctele de vedere: dacă starea lor de spirit este una bună, dacă se simt obosiți fizic, dacă s-au hrănit, ori dacă au nevoie de ajutorul nostru pentru a trece prin anumite stări sau peste anumite probleme. Pe noi oare când avem de gând să ne iubim? Clișeul “niciodată nu este prea târziu”, iese din ecuație, căci din păcate – și aici vorbesc din propria experiență, acesta rămâne doar atât: un clișeu, o scuză. Sunt pe lume lucruri și există în viața noastră persoane pentru care uneori chiar este prea târziu.
Iubirea de sine se cultivă. Sinele nostru este ca o grădină, de parcă la naștere Dumnezeu ne-ar fi oferit fiecăruia dintre noi un petic de pământ cu care să facem ce credem noi de cuviință. La început, atunci când suntem prea mici să alegem noi înșine ce este bun pentru plantația noastră, cei din jur, părinții și persoanele foarte apropiate, sădesc semințe ale propriilor grădini: concepții, percepții, principii. Ele cresc udate mai întâi de ceilalți și mai apoi de noi. Ajunși la maturitate privim atent asupra peticului nostru de pământ și decidem dacă ceea ce au plantat ei ne reprezintă, culegem buruiana din flori, îngrijm ce ne face bine și lăsăm să moară ce ne face rău.
Consider că presiunea socială se află în strânsă legătură cu aceste grădini ale noastre, iar unii dintre noi nu am avut niciodată curajul să smulgem de la rădăcină plante pe care le-au sădit părinții noștri – cu toate că nici lor nu le plăceau, însă erau răsaduri moștenite de la părinții lor..și tot așa. Am mai spus-o și o repet: fericirea începe acolo unde se termină frica. Când vor dispărea teama de a fi cine vrem să fim, de a gândi diferit și de sădi în noi ceva ce cu adevărat ne împlinește, grădina noastră va înflori fără precedent și (cel mai important) veșnic. Căci abia atunci vom înțelege că înăuntrul nostru, noi suntem cei care decid ce merită udat, hrănit, îngrijit și ce trebuie lăsat să se ofilească. De pildă, iubirea de sine nu poate să prospere dacă este în permanență sufocată de neîncrederea în corpul și în mintea noastră. Depinde exclusiv de noi căreia dintre aceste “flori” îi oferim atenție. Tu ce alegi?

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște