Să pășim afară din zona noastră de confort reprezintă cu siguranță o provocare pe care nu mulți dintre noi sunt dispuși să și-o asume. Aud des că dincolo de comoditatea pe care cu toții o preferăm se întâmplă lucruri extraordinare, pe care, fără o anumită doză de curaj, nu le vom putea cunoaște niciodată. Articole pe această temă sunt cu sutele, cărți cu zecile, însă ceva ce a spus la un moment dat Yogi Berra mi-a rămas întipărit în minte cu mult timp în urma: „Teoretic, practica și teoria sunt totuna. Practic, nu.”
Doar mă știți cât de mult îmi place să fac introduceri lungi și să vă povestesc în detaliu contextul favorabil al fiecărui articol, cum a luat naștere prima intenție, despre cât de tare m-a afectat, dar și cât de departe sunt de concluziile ultimelor rânduri. Ei bine, de această dată, oricât am încercat, nu-i chip să vă spun punctul de plecare al subiectului de astăzi.
Pur și simplu m-am gândit la ușurința și la lejeritatea cu care sfătuim ceilalți oameni, fără să punem în practică povețele menite, aparent, să îi ajute doar pe ei, în timp ce cu noi parcă nu ar avea nici un fel de legătură. Scriind, mi-am amintit de ceva ce am văzut relativ recent. Într-un monolog televizat un adolescent mărturisea că se confruntă cu depresia și că oricât de tare ar încerca să lupte cu ea, odată la ceva timp, aceasta câștigă teren. Tot el spunea și că majoritatea oamenilor au de-a face cu probleme numai de ei știute și că priviți din exterior, oricât de fericiți și de lipsiți de griji ar putea părea unii oameni, nimeni nu știe cu adevărat ce se află în sufletul lor, ce se ascunde în spatele zâmbetului afișat.
Mecanismele de apărare pe care ni le formăm de-a lungul vieții nu fac altceva decât să ne protejeze. Alegerile noastre ne conturează viitorul și arta de a îmbina practica cu teoria este ceva vital. Consider că ar trebui predat în școli, ca oricare altă materie, ca matematica sau ca limba și literatura română, exercițiul de a echilibra ceea ce spunem cu ceea ce facem, ceea ce considerăm că este bine cu ceea ce este bine, de fapt.
Astăzi nu e ziua mea. Sau poate că este prea mult ziua mea. Sar dintr-un subiect în altul și treaba aceasta mă caracterizează la fel de bine ca și reușita de a rămâne – cât de cât – focusată aceleiași teme. Mă gândeam acum la cât de multe lipsesc din școlile la care învățăm, la cât de benefic ar fi fost pentru noi să se discute în liceu, de pildă, despre anxietate, despre sexualitate, despre antreprenoriat. Viitorul ar fi fost mai luminos, am fi învățat, poate, să ieșim mai des din zona noastră de confort și astfel să fim nu doar martorii, ci și părtașii unor lucruri extraordinare.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște