Dedic puținul timp care îmi rămâne la sfârșitul fiecărei zilei delectându-mă cu ceva ce îmi face plăcere. Am învățat, în anii care au trecut, că sufletul tânjește cu nesaț după fel și fel de pofte pe care este imperios să i le satisfacem, căci doar în armonie cu acesta putem să atingem adevăratul potențial al propriei ființe.

Viața mea nu este nici pe departe așa cum mi-am imaginat, odată, demult, că o să fie. Ba chiar m-am uitat adesea înapoi și am realizat cât de diferită este, de fapt. Și-apoi clișeul clasic că ar trebui să începem de acum, de astăzi, să lucrăm și să muncim pentru viața ideală (așa cum privește fiecare dintre noi idealul), nu a făcut decât să adâncească în mine un regret constant că nu am dat totul, că aș fi putut mai bine, vinovăție care, de multe ori, nu m-a lăsat să respir.

Experiențele prin care am trecut fără voia mea, dar și cele spre care m-am aruncat cu brațele larg deschise, au construit timid, au consolidat și au brăzdat în mine principii, emoții, temeri, bucurii și visuri. Tot ele mi-au deschis ochii, m-au ajutat să fiu, să sper, să am curaj, să dăruiesc. Am învățat, în timp, să că suferința din și pentru iubire este nobilă, că dorul doare, că atunci când inima ta este rănită, nu există nici un fel de medicament care să o vindece – doar timpul îți este, în asemenea cazuri, analgezic.

Revenind…

Dedic puținul timp care îmi rămâne la sfârșitul fiecărei zilei delectându-mă cu ceva ce îmi face plăcere. Am învățat, în anii care au trecut, că sufletul tânjește cu nesaț după fel și fel de pofte pe care este imperios să i le satisfacem, căci doar în armonie cu acesta putem să atingem adevăratul potențial al propriei ființe. Ascult muzică, dansez în bucătărie, încerc cu orice preț să mă detașez de probleme, beau ceai, citesc și aprind lumânări parfumate, zâmbesc, ajut, ofer, plâng, iubesc, călătoresc, ori mă ocup de casă, mângâi și alin, cert și dojenesc, trăiesc așa cum știu eu mai bine.

Articolul de astăzi reprezintă, mai degrabă, o confesiune, căci în fața voastră am învățat să mă deschid într-un mod aparte, dorindu-mi să nu vă dezamăgesc, pe voi, ori pe mine, și încercând din răsputeri să vin întotdeauna cu ceva nou, nădăjduind, totodată, să rămân constantă – ce paradox!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște