Obișnuiesc să recitesc, din când în când, articole pe care le-am redactat aici, pentru voi, cu mult timp în urmă. O fac pentru a observa schimbările care s-au așternut peste stilul meu de-a lungul timpului. Știți, unii dintre voi poate mai bine decât mine, cât de rapidă este trecerea timpului, cât de puternic ne influențează succesiunea zilelor, săptămânilor, lunilor, anilor. Strângem în buchetul vieții flori colorate, nemuritoare, vii sau parțial ofilite, de tot soiul, din toate speciile.
Bunica îmi spunea acum câteva luni că timpul este un dușman nemilos pe care cel mai bine este să ți-l faci prieten. Trecerea lui este inevitabilă, astfel că blândețea cu care îmi recomanda ea să îl tratez, spunea că îmi va aduce mai multe câștiguri, eliminând lent, dar sigur, dintre pierderi. Bunica este înțeleaptă. În anii ce s-au așternut cuminți peste chipul și peste mâinile ei, peste starea de sănătate, peste vocea și peste povețele ei, ea a învățat să aștepte, să fie răbdătoare cu universul și cu forța lui nemărginită. Bunica a așteptat fiecare bucurie, liniștită, ca și cum ar fi așteptat să îi înflorească zecile de flori din grădinița de la poartă.
Revenind la primele rânduri, am observat recitind articole mai vechi, că de-a lungul timpului v-am tot vorbit despre oamenii din viața mea, despre familie, despre prieteni, despre colegi, dar și despre străini. Ba chiar am inventat personaje, dorindu-mi să vă spun despre propriile convingeri și fiind sigură că doar exemplele concrete, situațiile ancorate în realitate, ar putea să dezvăluie cel mai acurat mesajele pe care voiam să le transmit.
Am păstrat întotdeauna anonimatul, nu le-am dezvăluit niciodată numele reale, din dorința de a nu detalia mai mult decât este necesar. Oamenii despre care am vorbit sunt cei pe care fie i-am admirat, fie i-am detestat. Am încadrat adesea în discuții grupuri mari de oameni, generalizând. Micul meu secret este că undeva ascuns într-un colț întunecat al minții, am avut ghemuit un nume – căci nu cred în “nu este vorba despre tine, discutăm la modul general!”. Oamenii au tendința să evite particularizarea elementelor, caracteristicilor, indivizilor, căci între constatare și reproș este trasată o linie fină.
V-am urat la un moment dat să ascultați poveștile copiilor și sfaturile celor mai în etate. Și cum despre bunica tocmai ce v-am spus câte ceva, vreau să vă spun și despre mezina familiei mele, nepoțica mea cu păr ondulat și auriu, cu dințișori de lapte și cu obrăjori rozalii. De la ea am învățat să fiu neînfricată, căci până acum un an nu cunoștea teama și tot de la ea am învățat că stigmatul social nu e ceva cu care ne naștem, ci ceva ce ne insuflă ceilalți. Ea mi-a povestit despre colegii ei de la grădiniță, despre cum culoarea pielii lor este diferită, dar și despre cum acest lucru este normal, căci “..nici florile nu seamănă între ele!”
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște
