Firele de nisip dintr-un aproape magic deșert își încep dansul răsucind și strângând în dânsele tot felul de imagini, de simțuri, de gânduri și de idei. Pe de altă parte, pământul proaspăt și umed miroase a viață și emană un freamăt statornic și constant. Marea este liniștită, suavă și dornică, învelită cu un văl efemer. Pădurea mustește, cântă și oblojește speranțele trecătorilor.

Un moment de tăcere se așterne peste toate ale noastre, iar noi purtăm pe umeri o greutate apăsătoare, dar caldă și benefică, ca o adiere de vânt rece, dar înmiresmată, despre care știam că are să vină și are să ne salveze. Liniștea dinaintea furtunii, calmul dinaintea furiei, tot ce nu putem să ținem înăuntrul nostru pentru vecie. Înverșunarea și dezamăgirea care ne mistuie mințile și trupurile. Un nou început.

Puterea cu care noi, oamenii, suntem înzestrați este incomensurabilă. În unele cazuri încetăm din viață fără ca măcar să cunoaștem jumătate din dimensiunea acesteia. Un cântar imaginar care înfățișează doua talere la fel de imaginare încearcă din răsputeri să măsoare unități ale acestei puteri, în speranța că într-o anume zi vor putea contabiliza greutatea ei.

Frica unui nou început este una firească, necesară – aș putea spune. Entuziasmul și încântarea pot păli cu ușurință în fața unor gânduri temătoare. Tata obișnuia să îmi spună că nimic nu este ușor. Și viața a avut grijă să îmi demonstreze că tata avea dreptate. Schimbarea m-a îngrozit încă de când mă știu și rare au fost cazurile în care adrenalina unei noi experiențe sau extazul unei proaspete oportunități au fost mai mari decât frica.

Liniile unui nou orizont m-au expus în ochii unor străini, iar eu m-am simțit neacoperită, neprotejată, singură și apatică, abătută și deznădăjduită, ca o toamnă veșnică sau, mai bine spus, ca un exemplar al unei frunze extrem de rare pe care necunoscuții încercă să o întoarcă pe toate părțile, să o dezbine, să o descoase și să o coase la loc după bunul plac.

Până când într-o zi, o toamnă în adevăratul sens al cuvântului s-a așternut peste sufletul meu, peste mintea mea, peste trupul și peste chipul meu. Lacrimi mi-au brăzdat întregul conținut și dureri inimaginabile m-au făcut să zac în propria-mi nenorocire zile întregi. Un vânt – pe care nu reușeam să îl văd cu ochii în a cărei limpezire toamna trimisese rafale de nisip, mă zdruncina ca pe o păpușă fără viața în mâinile unui păpușar iscusit. Mi-am pierdut echilibrul, dorința de a trăi, am uitat de toate lucrurile pe care le învățasem cu atât de multă pasiune până atunci, am fost secată de sentimente, pozitive sau negative, nici nu contează, nu mai rămăseseră de niciunele, m-am învârtit fără vreo destinație anume o lungă perioadă de timp și m-am prăbușit în adânca prăpastie a propriei neputințe.

Și-apoi mintea mi-a fost străfulgerată de un gând necunoscut, dar pe care totuși îl recunoșteam ca fiind al meu: puterea incomensurabilă care trebuia să fie mai vehementă decât orice nenorocire. Mi-am spus atunci că acesta este un nou început și că așa cum obișnuia să îmi spună tata, nimic nu e ușor. Și-am acceptat într-un final că viața a avut grijă să îmi demonstreze că tata avea dreptate.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște