Sărbătorile pascale au trecut cu bine, iar noi ne reluăm ușor, ușor viața în așteptarea următorului eveniment care să ne scoată din monotonia atât de apăsătoare a înșiruirii zilelor. Vremea de afară este mohorâtă, capricioasă și imprevizibilă. Majoritatea cunoscuților mei visează la vară. Eu visez la liniște. În ultimul timp m-am tot gândit la starea generală care mă acaparează destul de des, aș putea spune, de apatie, de amorțeală; dorința de trăi diferit, frica de a nu ști cum.

Așteptarea constantă mă ancorează în realitate, mă pune pe harta unui calendar imaginar, dar mă și transpune într-o stare permanentă de neliniște, de nemulțumire. Zilele trecute vorbeam cu una dintre cele mai apropiate prietene de-ale mele, mamă a unui băiețel de opt ani. Îmi povestea, printre altele, cum cel mic reușește să îi ofere des lecții de viață importante, care îi trezesc simțurile. Îmi spunea că în ultimul timp a muncit mult și că de fiecare dată când fiul ei voia să petreacă timp împreună, ea amâna. Nu pentru că nu și-ar fi dorit din tot sufletul să iasă în parc, cu bicicletele, ori la film, să-l privească cum mănâncă înghețată sau cum se dă pe role, ci pentru că din punct de vedere financiar nu își permitea să facă pauze la lucru. Într-o dimineață, în timp ce îl pregătea pentru școală, cel mic i-a spus: “..mami, voiam să te anunț că nu mai am nevoie de tabletă, nu mai vreau nici jocuri și nici minge de fotbal.” Întrebat de ce dorințele lui s-au schimbat brusc, copilul a răspuns: “..pentru că vreau să stăm împreună, poate chiar să mergem la zoo, când ești la serviciu mi se face dor de mama mea și aș da orice jucărie la schimb pentru tine. Nu e nevoie să mai muncești în plus pentru tabletă și pentru minge, mai bine să stai cu mine acasă!”

Prietena mea mi-a spus că și-a înghițit lacrimile și doar a zâmbit, restul dimineții petrecându-se în mod obișnuit. Seara, însă, după ce și-a pus copilul la somn, m-a sunat plângând, spunându-mi că are cel mai sensibil copil din lume, că în fiecare zi cel mic îi aduce aminte să fie bună, umană, că lecțiile primite de la el nu au sfârșit. Mi-a spus, apoi, că muncește suplimentar pentru a achita vacanța din iunie, băiatul exprimându-și dorința de a merge la mare. Majoritatea cunoscuților mei visează la vară. Eu visez la liniște. Prietena mea visează la echilibrul financiar, la dimineți târzii alături de băiețelul ei, la lipsa grijilor. Un copil este o minune, o sursă de bucurie, de dragoste, dar și o grijă constantă.

Sărbătorile pascale au trecut cu bine, iar noi ne reluăm ușor, ușor viața în așteptarea următorului eveniment care să ne scoată din monotonia atât de apăsătoare a înșiruirii zilelor. Vremea de afară este mohorâtă, capricioasă și imprevizibilă. Prietena mea și-a promis sieși că va sparge această așteptare a weekendurilor, a concediilor, că va sta cu puiul ei astăzi, că vor merge la zoo, la înghețată, că în iunie vor ajunge la mare, dar până atunci mai sunt câteva luni, iar ea nu concepe să își lase copilul să aștepte atât de mult timp după prezența ei.

Un copil este o minune, o sursă de bucurie, de dragoste, dar și o grijă constantă. Un copil este un izvor nesecat de lecții de viață, care trezesc simțurile adulților adormiți de grijile zilnice, s-a întâmplat ca zilele trecute să fie vorba despre copilul prietenei mele, astăzi poate că este vorba despre copilul tău.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște