Serile trecute ascultam la radio o emisiune care aducea în discuție un fenomen prezent la nivelul întregii populații, anume confruntarea cu un nou val pandemic, cauză, de data aceasta, nefiind infecția cu coronavirus (COVID-19), ci un efect al acesteia, singurătatea. Specialiștii discutau despre cât de puternic a fost afectată omenirea și despre cum ani întregi vom încerca să ne vindecăm de cicatricile epidemiei care, în anul 2020, a zguduit întreaga planetă.

Singurătatea, așa cum este explicată de profesioniștii din domeniul sănătății mintale, reprezintă un decalaj. Dicționarul explicativ al limbii române definește singurătatea ca fiind o stare a cuiva care este singur sau care trăiește singur, o stare de solitudine, de izolare. Cu toate acestea, însă, singurătatea nu înseamnă același lucru cu izolarea socială, un om putând să se simtă singur chiar dacă este înconjurat de o mulțime de persoane. Pandemia a avut acest efect asupra noastră și a influențat drastic modul în care am abordat prezența altor persoane lângă noi. De pildă, obligația de a sta departe de orice individ, ne-a făcut să fim mai puțin selectivi, astfel că am acceptat aproape de noi și oameni care nu ne satisfac nici un fel de nevoie, dar pe care, totuși, alegem să îi păstrăm aproape. Prin urmare, contactele pot reprezenta cu siguranță o constantă a singurătății, mai ales în cazul în care acestea nu se pliază nevoilor, dorințelor sau idealurilor noastre.

Cele câteva minute ale transmisiei m-au întors înapoi în timp și am retrăit una dintre conversațiile pe care le-am auzit acum doi ani, în timp ce făceam cumpărături într-un supermarket cunoscut. O puștoaică care părea în primul semestru de facultate vorbea la telefon cu, aveam să aflu mai târziu, cea mai bună prietenă a ei. Vreme de minute bune ne-am învârtit amândouă pe lângă standul cu fructe, astfel că era inevitabil să aud parte din discuția cu amica ei. “Nu pot să cred că în weekend nu ne vom putea vedea!/ Urăsc pandemia./ Îmi este dor de tine!/ Aveam atât de multe planuri!/ Ana, dacă aș avea un motiv întemeiat să pot ajunge la tine, aș face-o!/ Mi-aș fi dorit să fim din același oraș!/ Maria m-a invitat pe la ea sâmbătă, aș putea să spun că merg la pregătire dacă m-ar opri poliția./ Ana, ești cea mai bună prietenă a mea!”

Părea că avem același traseu, mă obișnuisem deja cu vocea răsfățată și plină de furie a puștoaicei. O compătimeam. Cele câteva fraze pe care le rostise conturau în mod evident dorul și dorința îndreptate către cea mai bună prietena a ei. Cu toate acestea, îndepărtându-mă definitiv de ea, am auzit-o pentru ultima oară: “Sâmbătă voi merge până la urmă la Maria..” Nu mi-aș fi amintit niciodată de această întâmplare dacă nu aș fi auzit la radio despre cum, chiar dacă pandemia s-a încheiat, îi resimțim încă prezența.

Eram în mijlocul supermarketului, în mijlocul pandemiei, și ar fi trebuit să înțeleg încă de atunci că obligația de a sta departe de orice individ plăcut nouă, ne-ar putea face să fim mai puțin selectivi, astfel că am putea ajunge să acceptăm aproape de noi și oameni care nu ne satisfac nevoile, dorințele sau idealurile.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.