Cred că școala, în general, trebuie să își regândească toată strategia educațională. Devenită irelevantă pentru mulți elevi, ea rămâne cumva doar o necesitate chinuitoare pentru a putea fi angajat undeva. Dorința de cunoaștere, puterea ei de a influența comportamente, de a oferi modele, de a indica direcții s-au estompat sub teribila invazie a tot felul de influenceri, rețele sociale, guru contemporani. Creșterea salarială, reconstrucția statutului de profesor, autoritatea cunoașterii și convingerea unei clase politice inepte prin ample mișcări sociale nu par a fi soluții viabile pe termen scurt. Răsturnarea ierarhiei valorilor, sufocarea sistemului de învățământ, în oglindă și cu alte situații, de incompetență, mediocritate, suficiență, sunt diagnosticele unei boli de care nu ne vom vindeca prea curând. Tupeu, indiferență, ignoranță puse în slujba unicei dorințe a unei generații al cărei unic țel pare a fi câștigul financiar imediat ca mijloc de validare socială. Utilitarismul agresiv și imperativele unor clasificări grosolane de tipul „La ce îmi trebuie mie matematică, filozofie, religie etc.” au pus în umbră marile întrebări ale omului dintotdeauna: cine sunt eu, rostul vieții, fericirea, libertatea etc.
Deopotrivă, sunt și profesori, dar și elevi, care și-au păstrat, încă, motivația de a face ceva, de a schimba, de a modela generațiile ce vin, în răspăr cu această atmosferă insuportabilă a prostiei generalizate. Părinții, epuizați de diverse servicii, aflați sub presiunea unor nevoi pur materiale sau plecați/absenți, pur și simplu, au plasat discret întreaga sarcină a educației școlii, de foarte timpuriu. La vârste extrem de fragede (3 ani, uneori chiar mai devreme), copiii sunt plasați sub grija unui sistem copleșit el însuși de o birocrație înfiorătoare și îngropat sub un morman de hârtii și proceduri, dovedite a fi ineficiente, dar menite a oferi legitimitate și protecție în fața unor eventuale reproșuri venite din partea “organelor de control”.
Într-un veac al singurătăților multiple, al adicțiilor de tot felul, al unei derive generalizate spre divertisment și hăhăială se oferă imaginea unei școli care se zbate să își regăsească relevanța în contemporaneitate, a unor profesori care să se facă înțeleși în fața maselor de analfabeți funcționali, a unui mesaj care să convingă stupiditatea atotprezentă că ne cufundăm în întunericul dens al mediocrității și al lipsei de sens.
Soluțiile care merg în sensul transformării școlii în loc de joacă, de agrement, de socializare par să fie sortite eșecului. Cred că revenirea la o educație serioasă, bazată pe lectură și profesori inspirați, la reașezarea instituției de învățământ ca loc al dialogului real și al discernământului valorilor autentice pot readuce profesorul și elevul la adevăratul lor statut.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „