Nisipul din clepsidra acestui an s-a scurs aproape pe jumătate, iar mie nu îmi vine a crede ochilor când, privind calendarul, văd cum pagina lunii iunie începe timid să capete contur. Unde ne pleacă timpul? Încotro se grăbește? Poate nu degeaba scriam la început de ianuarie, într-unul dintre articolele seriei “Concluzii ale unui eu interior întârziat”, că “..timpul vrea întotdeauna să știe ce va urma, de aceea niciodată nu stă pe loc.”

Luna iunie are miros de iarbă proaspăt cosită, de vată de zahăr pe băț, de soare și de aer cald. Întotdeauna am rezonat cu această lună a anului și am considerat-o primăvara verii, începutul blând al unei povești de dragoste, prologul unei aventuri nemaiîntâlnite. Luna iunie îmi amintește de succesiunea anilor și de iubirea care crește odată cu trecerea lor.

Urmează perioada dedicată zecilor de articole închinate copiilor de pretutindeni. Astăzi scriu câteva rânduri pentru copilul din interiorul meu. Astăzi îi cer iertare, în numele adultului care am devenit, pentru fiecare traumă pe care i-am provocat-o, pentru fiecare strigăt, pentru fiecare zdruncinare, îmbrânceală, reproș. Îi cer iertare că undeva, pe parcursul drumului, l-am abandonat la poalele unui copac bătrân și i-am promis că mă voi întoarce. Îi cer iertare că m-a așteptat atât de mult timp.

Și tot astăzi scriu câteva rânduri pentru copilul care nu îmi este, în fapt, copil, dar a cărui mamă mă consider. Iubirea pe care o simt pentru el sunt sigură că este iubirea pe care numai o mamă o poate simți pentru copilul ei. Îi cer și lui iertare pentru toate pe care le-am făcut fără să știu că îl rănesc, dar mai ales pentru toate cele pe care nu le-am făcut deloc.

Și nu în ultimul rând, la mulți ani celor ce încă nu s-au născut, celor ce așteaptă cuminți în Cer, celor pe care mi-i doresc nespus și în fața cărora abia aștept să fiu. Încă nu vă cunosc, dar vă iubesc deja.

În articolul de astăzi dedic un paragraf și celorlalți copii, cei peste care timpul a trecut fără măsură, cei pe care viața i-a transformat în bunici, cei cărora li s-au dat nepoții, dar li s-au luat mințile. Doamnei S, mama prietenei mele, care a devenit copilul prietenei mele, căci acum prietena mea are un copil și un părinte-copil. Îmi spune des că Alzheimer-ul este necruțător.

La mulți ani copiilor de pretutindeni! Râsul vostru este molipsitor, lecțiile predate de voi sunt prețioase, sentimentele voatre contează. La mulți ani nepoatelor și nepoților mei! La mulți ani celor cărora le zâmbesc pe stradă, în magazin, în parc sau de la volan – sunt recunoscătoare că îmi zâmbiți înapoi! Vă doresc rădăcini și aripi!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.