Învăț cu fiecare ocazie pe care o am, iar în ultimul timp mi-am dorit tare mult să abordez teme care să vină, cumva, drept răspunsuri pentru întrebările pe care, dese ori, mi le pun. Așa am ajuns să cred cu toată ființa mea că adultul de astăzi este corespondentul direct al copilului de ieri, că acțiunile de la maturitate sunt puternic influențate de traumele provocate în copilărie și mai ales că o problemă nerezolvată la timp va fi doar o primă piesă dintr-un lung șir domino.

Și nu, nu ignoranța m-a ținut departe de aceste aspecte asupra cărora specialiștii atrag atenția cu fiecare ocazie, în fond știu deja de foarte multă vreme realitățile menționate în rândurile de mai sus. Viziunea a căpătat, însă, o altă direcție, căci m-am oprit din a discuta la general, din a lua drept exemplu experiențele celorlalți și am început, în sfârșit, să mă uit la mine, să mă caut pe mine, să fac, din nou, cunoștință cu acel copil pe care adultul de astăzi l-a abandonat cu mulți ani în urmă.

Am câteva prietene cu care îmi permit să discut despre orice, femei cărora nu le este teamă de părerea, diferită de a lor, pe care aș putea să le-o ofer, asumate, demne și independente, conștiente de bagajul emoțional pe care îl au, de traumele și de marile teme care le guvernează viețile, relațiile cu ceilalți, job-urile, căsniciile, alegerile. E tare călduț și bun sentimentul pe care mi-l oferă suportul lor, seamănă mult cu seria de cărți “Supă de pui pentru suflet”.

Vorbeam după-amiaza trecută cu una dintre ele și concluzionam amândouă, la unison, că această căutare de sine nu se sfârșește, de fapt, niciodată. Eu, însă, am plecat de la întâlnire și cu un alt fel de concluzie, aceea că prietenei mele pot să îi povestesc atât despre pantofi, cât și despre sentimente. M-am gândit pe tot parcursul serii la cât de tare apreciez oamenii cu care pot discuta aspecte superficiale, dar și teme existențiale. Am descoperit un pattern al relațiilor pe care le am cu cei din jurul meu și am realizat că tind să mă înconjor de astfel de persoane.

În fond, nu (și) despre toate acestea este viața? Despre căutarea sinelui și despre căutarea semenilor alături de care să îți cultivi sinele? Nu cumva pantofii sunt la fel de importanți pe cât sunt sentimentele? Nu trebuie oare să știi ce anume să porți și când anume să porți? Nu așa este, oare, și în cazul trăirilor? Poate că am să îi împărtășesc, până la urmă, concluzia secretă prietenei mele, și-atunci vom discuta amândouă atât despre pantofi, cât și despre sentimente.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște