Au trecut aproape doisprezece luni de când am venit pentru prima dată în fața dumneavoastră cu un articol al seriei “Concluzii ale unui eu interior întârziat”. Eram atunci.. tristă, iar rândurile împărtășite cu voi se simțeau ca niște guri mari de aer, pe care le trăgeam în piept cu nesaț, convinsă fiind de faptul că toate sentimentele vin în valuri. Ultimul an a fost guvernat de ceea ce am ales, inspirat cred eu – să numesc.. toamnă, însă de curând am citit ceea ce spunea scriitorul antic grec, Plutarh, și am înțeles de ce, uneori, tristețea naște unele dintre cele mai senine zâmbete. El spunea că “în oamenii frumoși e frumoasă și toamna.”
Simt că încă nu a venit timpul să închei această serie, îmi place să cred că ea va rămâne o constantă a articolelor mele. Și nădăjduiesc ca în ziua în care, din diverse motive, n-am să vă mai scriu vouă, să îmi scriu mie, să trag în continuare concluziile eului interior întârziat ce m-a salvat în toate modurile posibile în care un om poate fi salvat.
Viața mi-a demonstrat că în spatele fiecărui efect există o cauză. Nu pot, momentan, să aștern negru pe alb concluziile ultimei perioade. Efectul. Nu pot pentru că ultima perioadă a fost grea, departe de zona mea de confort, încărcată de sentimente pe care încă nu știu să le nominalizez. Cauza.
Cred că undeva anul trecut vă spuneam o poveste despre emoții. Debutam cu entuziasmul începerii unei cărți noi și încheiam cu unul dintre cele mai frumoase complimente pe care mi le-am făcut vreodată. Mă numeam.. emoție, emoție lăuntrică și nu numai. La mai bine de doisprezece luni distanță îmi doresc să vă spun, din nou, că încă pot să îmi închid ochii și să mă imaginez într-o lume magică, asemeni unei Alice brunete într-un Wonderland modern. Încă pot să mă întâlnesc cu personaje fantastice, înfricoșătoare sau nu, încă pot să văd bunătatea, empatia, iubirea, furia, durerea, frustrarea sau răzbunarea. Îmi sunt în continuare prietene și atunci când ne punem în cerc, încă pot sa le spun, stânjenită, dar zâmbitoare, că eu sunt ele toate, că eu sunt emoția.
Ceva, totuși, pare diferit, se simte diferit și este diferit! Emoția s-a intensificat. Eu m-am intensificat și odată cu mine s-au intensificat și bunătatea, empatia, iubirea, furia, durerea, frustrarea și răzbunarea. Și niciuna nu îmi este altceva decât prietenă pentru că am început să le accept pe toate, să le îmbrățișez pe toate și să mă identific cu toate.
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște
