Atunci când vorbim despre oameni, un lucru extraordinar și o caracteristică pe care nimeni, niciodată nu o va putea transforma, este aceea că într-o clipă de neatenție, într-un moment de curaj, în urma unei nenorociri sau datorită unui miracol, fără prea multe explicați și aproape deloc argumentat, viața acestora poate să ia o întorsătură neașteptată, neobișnuită, neînchipuită.

Uneori, binele făcut se întoarce în viața noastră, înzecit, și capătă forma unui om pe care l-am așteptat încă de când ne știm. Abia atunci realizăm cât de mult tânjea subconștientul nostru după o jumătate pe care nu o putea verbaliza în fața conștientului. Textul de astăzi nu este despre marile iubiri, ori despre dragostea veșnică dintre doi oameni. Articolul de astăzi este, mai degrabă, despre absența lor. Nu cred în sintagma “cel/cea mai..” atunci când vorbim despre cei care, la un moment dat, merg prin viață de mână cu noi. “Nu există comparație în iubire!”, îmi spunea cineva odată, iar viața a avut grijă să îi dea dreptate și să îmi arate că noi, oamenii, suntem capabili de o iubire infinită, diferită și puternic individualizată în funcție de cel pe care, la un moment dat, ajungem să îl îndrăgim. De multe ori confundăm intensitatea sentimentelor cu natura lor. Cred că reușim nenorocita performanță de a cataloga emoțiile fără să le așezăm, în prealabil, în noi. Învățăm încă din primii ani de viață “despre bun” în paralel cu “despre rău” și, ajunși la maturitate, căutăm disperați să plasăm fiecare sentiment într-una dintre cele două categorii.

Într-o lume ideală, binele și răul sunt emoții care nu doar că se înțeleg bine, ci care, cu adevărat, se completează reciproc, perfect. Granița la care cele două s-au întâlnit s-a estompat de dragul lor, iar noi, oamenii, habar nu avem câtă liniște se așterne asupra sufletelor care realizează că nimic nu este, niciodată, “doar bun” sau “doar rău”.

De câte ori nu v-ați simțit bine făcând un lucru incorect, dar pe care sufletul vostru îl percepea ca fiind “cel mai corect lucru de făcut”? De câte ori mintea și inima voastră nu s-au separat în speranța de a-și găsi liniștea, eșuând lamentabil? Atâtea câte nuanțe de “gri” se nasc din “alb și negru”, atâtea emoții se nasc din “bine și rău”.

Și toate acestea pentru că, la finalul zilei, “..atunci când vorbim despre oameni, un lucru extraordinar și o caracteristică pe care nimeni, niciodată nu o va putea transforma, este aceea că într-o clipă de neatenție, într-un moment de curaj, în urma unei nenorociri sau datorită unui miracol, fără prea multe explicați și aproape deloc argumentat, viața acestora poate să ia o întorsătură neașteptată, neobișnuită, neînchipuită.” – sau închipuită doar în cele mai ascunse colțuri de inimă.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște