You are currently viewing DE NEOPRIT! – ALEXANDRA MARINESCU

DE NEOPRIT! – ALEXANDRA MARINESCU

Mă gândeam zilele trecute la cât de disperată este societatea în care trăim. Și tot zilele trecute mă gândeam la schimbul dintre generații, la moștenirea traumelor, la tot ceea ce, nerezolvat, se transmite urmașilor. Priveam spre cei ce au aceeași vârstă cu mine și îi judecam, în sinea mea, dar și pe mine odată cu ei, pentru cât de ipocriți suntem. Blamăm cu vehemență noile idei, noii oameni. Ocolim subiectele care pe cât de normale sunt pentru ei, pe atât de rușinoase sunt pentru noi. Nu ținem cont de disponibilitatea informației de care ei au avut parte în mod firesc și ne încăpățânăm să le cerem să repare acolo unde ceva se strică. Ce pretenție absurdă! Într-o vreme în care tot ceea ce ne înconjoară militează pentru propria fericire, le cerem lor să nu alerge după ea, ba chiar să o uite – căci nu e importantă. Și cu toate acestea, noi tânjim după spiritul lor liber, avid după bucuria de a trăi, căci nouă ne este teamă să visăm, să sperăm. Ne mulțumim cu o viață bună în timp ce privim cu jind la cei ce trăiesc o viață extraordinară.

Rușinea este ceea ce ne oprește din a acționa, arzătorul de visuri, sentimentul groaznic de care ne lăsăm acaparați. Ca și cum ochii umflați de atâta plâns ar fi o dovadă de slăbiciune, și nu o consecință a ceea ce trăim, ca și cum suspinele ar fi ceva ce trebuie ascuns, căci zgomotul lor ar putea să îi deranjeze pe ceilalți. Ați plâns vreodată la semafor? Între un roșu și un verde, la un galben intermitent, până când mașinile din spatele vostru au început să vă claxoneze? Ați înțeles abia atunci că nimeni nu se va opri pentru durerea voastră? Că viața continua cu sau fără voi?

De neoprit! Obișnuiam să cred că sunt de neoprit. Și asta până în ziua în care inima mea s-a oprit și pentru o secundă viața a stat în loc. Și de atunci, așa de neoprit cum mă credeam, m-am tot văzut pe mine însumi oprindu-mă. Uneori nădăjduind că pentru totdeauna, alteori conștientă fiind că doar pentru un moment. Rușinea s-a estompat puțin câte puțin, căci cu fiecare oprire am înțeles că nu căzătura, ci ridicarea mi-a adus puterea de a merge mai departe.

Mă gândeam zilele trecute la cât de disperată este societatea în care trăim. Și tot zilele trecute mă gândeam la schimbul dintre generații, la moștenirea traumelor, la tot ceea ce, nerezolvat, se transmite urmașilor. Priveam spre cei ce au aceeași vârstă cu mine și îi judecam, în sinea mea, dar și pe mine odată cu ei, pentru cât de ipocriți suntem. Pentru cât de multe lucruri pierdem din vedere, pentru cât de puțini pași suntem dispuși să facem înainte, pentru cât de frică ne este să fim ceea ce ne dorim să fim! Pentru ușurința cu care comentăm acțiunile celorlalți, pentru incapacitatea de a recunoaște și de a accepta că suntem diferiți și, chiar dacă nu de fiecare dată, pentru faptul că suntem de neoprit!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.