Nu de mult vă mărturiseam cât de drastic s-a schimbat percepția mea asupra anumitor aspecte din viața de zi cu zi. Vă spuneam tot atunci despre intensitatea pe care am resimțit-o la nivelul întregii mele ființe, căci nici prin cap nu îmi trecea ca eu, vreodată, să am aceste credințe – străine, ba chiar de neconceput, atât de diferite de ce obișnuiam să asociez cu propria-mi persoană. Și totuși, nu doar că am simțit să vă fac o confesiune vouă, ci mai mult, îmi doresc să revin asupra unora dintre ele, căci îmi pare, recitindu-le, că parcă n-am subliniat îndeajuns de apăsat surprinderea cu care am fost luată pe sus, încântarea noilor idei, dar și deznădejdea unei inevitabile întoarceri cu picioarele pe pământ.

Într-un lung șir de argumente parcă menite să-mi curețe sufletul, vă povesteam că, de multe ori, confundăm intensitatea sentimentelor cu natura lor, că reușim nenorocita performanță de a cataloga emoțiile fără să le așezăm, în prealabil, în noi, că învățăm încă din primii ani de viață “despre bun” în paralel cu “despre rău” și, ajunși la maturitate, căutăm disperați să plasăm fiecare sentiment într-una dintre cele două categorii. Vă povesteam despre lumea ideală în care binele și răul sunt emoții care nu doar că se înțeleg bine, ci care, cu adevărat, se completează reciproc, într-o armonie perfectă. Aduceam în discuție granița dintre cele două, graniță la care s-au întâlnit și care s-a estompat de dragul lor. Eram iritată de faptul că noi, oamenii, habar nu avem câtă liniște se așterne asupra sufletelor care realizează că nimic nu este, niciodată, “doar bun” sau “doar rău”. Vă invitam să reflectați asupra unui moment în care, poate, v-ați simțit bine făcând un lucru incorect, dar pe care sufletul vostru îl percepea ca fiind “cel mai corect lucru de făcut”. Vă rugam să vă aduceți aminte de dățile în care mintea și inima voastră s-au separat în speranța de a-și găsi liniștea – eșuând lamentabil. Încheiam cu ideea că: atâtea câte nuanțe de “gri” se nasc din “alb și negru”, atâtea emoții se nasc din “bine și rău” – și toate sunt necesare. Căci doar așa simțim că trăim.

În ultima perioadă am realizat cât de tare tânjesc după o viață extraordinară, deci cât de nefericită (chiar dacă pare egoist) mă face o viață (doar) bună. Și tot în ultima perioadă am înțeles de ce în sufletul meu a încolțit ideea nemuririi.. Căci toate le-a făcut Dumnezeu frumoase și la timpul lor; El a pus în inima lor și veșnicia, dar fără ca omul să poată înțelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârșit.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște