În Mai vă mărturiseam faptul că ultimele luni erau conturate de o dinamică deosebită, că experiențele prin care am trecut în prima parte a anului și-au lăsat o puternică amprentă asupra modului meu de a gândi, de a mă comporta și de a gestiona anumite situații. Vă spuneam că emoțiile mi-au fost amorsate mai intens și mai diferit decât în oricare altă perioadă din viața mea. Tot atunci vă caracterizam ca fiind martorii unor schimbări drastice care m-au transformat pentru totdeauna. Puține știam despre ce urma să îmi rezerve, însă, sfârșitul anului. Credeam, în naivitatea mea, că nimic nu mă poate surprinde. Și totuși, atât de multe m-au surprins!

Oamenii care nu cer nimic sunt conștienți, totuși, de ceea ce merită.

Și nu este prima dată când vă mărturisesc această concluzie pe care, cu greu, am conștientizat-o destul de târziu. În orice caz, viața a avut grijă să îmi demonstreze cu fiecare ocazie că ne naștem din carne și oase, dar trebuie să trăim de parcă am fi făcuți din fier.

Nu știu dacă de vină este perioada magică în care ne aflăm, ori etapa vieții în care m-a găsit luna decembrie, însă un lucru devine din ce în ce mai cert: fiecare experiență prin care am trecut de-a lungul timpului a avut grijă să producă în interiorul meu schimbări majore pe care nu le-am conștientizat la momentul potrivit, dar care îmi influențează categoric alegerile, comportamentul, atitudinea.. întreaga existență.

Trăiesc încă de când mă știu cu această frică teribilă care, uneori, îmi taie respirația și mă face să plâng. Teama că n-am să mai fiu niciodată fericită, că n-am să trăiesc viața aceea extraordinară la care visez. Că nu am făcut suficient, că nu am știut să echilibrez balanța din interiorul meu și cu atât mai puțin pe cea a Universului. Tremur la ideea că o să caut întreaga existență o himeră, un suflet care să știe ce să facă cu tumultul ființei mele, cineva lângă care să pot să fiu exact așa cum sunt, dar cu precădere, cineva lângă care să pot să fiu liberă.

Și așa cum vă spuneam în luna mai, vă repet și în luna decembrie.. dinamica ultimelor luni și-a lăsat o puternică amprentă asupra felului meu de a gândi, de a mă comporta și de a gestiona anumite situații, iar emoțiile mi-au fost amorsate mai intens și mai diferit decât în oricare altă perioadă din viața mea. Mi-am dat seama cât de bine înrădăcinată în mine este teama de moarte, dar și cât de atent păstrez înmagazinată frica de a trăi. Am acceptat și am decis ca măcar pe una dintre ele să o elimin, dar parcă merg mână în mână, iar eu nu mai răzbesc. În orice caz, promit să vă țin la curent! Ne auzim din nou, strict pe acest subiect, în următoarele șase luni. Sau cine știe? Poate chiar și mai devreme de atât!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.