Au trecut mai bine de patru săptămâni de când gândurile, trăirile și credințele mele nu au mai văzut lumina jurnalului virtual în interiorul căruia scriu cu sfințenie în fiecare zi. M-am gândit că cel mai corect ar fi să vin în fața dumneavoastră cu o explicație a absenței mele îndelungate. Apoi, în dulcele stil caracteristic, m-am răzgândit. Rămâne să citiți printre rânduri motivul lipsei articolelor săptămânale; cât despre ce s-a schimbat în interiorul meu de la ultima noastră întâlnire, într-unul dintre articolele seriei “Concluzii ale unui eu interior întârziat”.

Ce bine se simte ideea unei reîntoarceri!

Cât de repede se aștern pe hârtia albă cuvintele pe care atât de mult timp le-am ținut captive în inima și în mintea mea. Mi-ați lipsit! Și treaba aceasta cu lipsitul este mai puternică decât confesiunea că mi-a fost dor de voi. De ce? Pentru că nu doar că mi-a fost dor, ci am simțit în unele zile că lipsa prezenței voastre mă face să mă simt incompletă. Ce liniștitor este gândul că jurnalul meu virtual a așteptat, cuminte – fără să pună presiuni asupra ființei mele, să mă simt din nou pregătită să mă destăinui.

Și ca totuși să existe o continuitate a lucrurilor, am să aduc în discuție idei ale articolelor lunii decembrie a anului trecut, paragrafe în care am pus în mod conștient părți din mine și care, chiar și la diferență de patru săptămâni, încă îmi definesc personalitatea. Poate că totuși lucrurile nu s-au schimbat chiar atât de tare.

M-a cuprins în ultimul timp un sentiment de pseudo neputință. Adică o stare de eu pot orice, dar parcă totuși nu sunt pregătită. M-a lovit conștientizarea, căci m-am lăsat purtată de un miros ce nu poate fi decât o mireasmă a extraordinarului, și am simțit dulcele gust al aventurii. Nu-i de ajuns să urci munții, trebuie, din când în când, să îi și muți din loc. Arogantă, nesăbuită, nerăbdătoare și egocentristă mi-am imaginat că magia din interiorul meu va schimba lumea. Și chiar așa a fost!

Aș vrea să pot să îmi spun mie însămi că o să trăiesc destul încât să văd lumea, că o să am parte de multe zile însorite, de răsărituri și apusuri de soare care o să-mi încălzească sufletul. Aș vrea să pot să îmi spun mie însămi că nimeni, niciodată, nu-mi va putea stinge văpaia din ochi, că n-o să-mi epuizeze entuziasmul, bucuria de a dărui, știința că sunt un copil pe care Universul îl iubește într-un fel aparte. Și, cu toate acestea, aș vrea să pot să îmi spun mie însămi că în unele nopți o să fie imposibil să văd stelele, că în unele zile n-o să îmi recunosc mâinile, că ochii o să mi se umple de lacrimi și că voi simți de sute de ori că lumea se va sfârși, că o să pun sub semnul întrebării credința mea și sistemul meu de valori, scopul meu, dorințele mele, totul. Dar că voi supraviețui. Exact cum am supraviețuit și ultimelor patru săptămâni.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.