Dornică să încerc mereu lucruri.

Incredibil de mâhnită atunci când monotonia intervine în viața mea.

Pentru o persoană căruia nu îi plac planurile pe termen lung, e ciudat cam cât de tare mă entuziasmează gândul că urmează să fac ceva nou. Și la fel de ciudată pare și ideea că într-un colț al minții îmi place să țin întotdeauna ascuns un proiect. Fie că vorbim despre subiectul unui articol viitor, fie că vorbim despre o achiziție pe care doar sufletului meu i-am recunoscut că mi-o doresc, fie că vorbim despre o destinație, despre un outfit, despre o carte sau despre o concepție pe care vreau să o pun mai bine la punct – îmi place să știu că am ceva la care să mă gândesc, ca și cum acest lucru ar constitui un avantaj într-o lume în care parcă toți se plictisesc.

Am crezut mult timp că fuga spre vis mă ține îndeajuns de departe de realitatea care doare. Sunt zile în care, sătulă de tot ceea ce mă înconjoară, abandonez totul și mă agăț de cele mai nerealizabile visuri. Le creionez astfel încât nimeni, niciodată să nu mi le poată lua. Îmi închipui lucruri care nu s-au întâmplat sau revin la povești pe care mi le-am mai imaginat cândva, dar care încă îmi sunt dragi. Pe visuri nu se depune praful. Refugiul în propria-ți minte poate fi nebunie curată dacă realitatea este îndeajuns de dură încât să te facă să îți dorești să o eviți.

Legătura dintre cele două paragrafe există, chiar dacă la prima vedere aceasta nu poate fi reperată. Ele duc spre ideea centrală a articolului de astăzi, articol ce are drept subiect multitudinea de stări, de crezuri, de emoții, de drame, de cuvinte, de fapte, de strigăte, de zâmbete, de atitudini, de comportamente, de visuri, de frici, de traume, de nemulțumiri, de gânduri pe care le avem în fiecare zi. The tip of the iceberg, ar spune englezii. Arătăm celor din jur o parte infimă a ceea ce suntem de fapt – cum aș spune eu.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.