Mă destăinuiam vouă, într-unul dintre articolele redactate acum mai bine de câteva luni, și reveneam cu aceeași mărturisire la sfârșitul săptămânii trecute: “Aș vrea să pot să îmi spun mie însămi că în unele nopți o să fie imposibil să văd stelele, că în unele zile n-o să îmi recunosc mâinile, că ochii o să mi se umple de lacrimi și că voi simți de sute de ori că lumea se va sfârși, că o să pun sub semnul întrebării credința mea și sistemul meu de valori, scopul meu, dorințele mele, totul. Dar că voi supraviețui.”

Obișnuiesc ca în astfel de nopți să privesc cerul și să caut cu privirea luna. Găsesc liniștitor gândul că ea va fi întotdeauna acolo, căci independent de nori, chiar dacă forma nu îi este vizibilă, pot cu ajutorul luminii pe care o emană să o reperez, să îmi imaginez cu exactitate locul în care se află. Cred că așa este și cu oamenii. Doar gândul că ei există este liniștitor. Revenind..

În astfel de nopți îmi iau timp să mă gândesc la tot felul de lucruri care îmi chinuie mintea, las uneori visatul de-o parte și îmi fac curaj să mă concentrez asupra realității. Nu de mult m-am întrebat cam cât de greu este să iubești o femeie dificilă – ce aspecte fac o femeie să fie dificilă? M-am raportat la mine: independența și în același timp dependența, nehotărârea și în același timp siguranța, transformarea permanentă și în același timp dorința de a nu schimba nimic. Un paradox mic și enervant care umblă pe propriile lui picioare și parcă ar vrea ceva, dar nu știe ce. Un suflet empatic care își spune mereu că trebuie să devină mai egoist, dar care se simte, totuși, vinovat atunci când pune nevoile sale mai presus decât pe cele ale celorlalți. Cum o dai, suficient de bine nu-i niciodată.

Am adormit obosită și îngândurată, iar de dimineață mi-am promis că voi reveni asupra acestui subiect cu prima ocazie. Nu știu dacă fug de realitate, dar de atunci dorm în fiecare noapte cufundată în cele mai nerealizabile vise. Și totuși.. dacă o femeie, fie și ea dificilă, nu pare greu de iubit atunci când este iubită de bărbatul potrivit? În orice caz, pentru a pune la punct această teorie, aștept una dintre nopțile în care privesc cerul și caut cu privirea luna. Găsesc liniștitor gândul că ea va fi întotdeauna acolo, căci independent de nori, chiar dacă forma nu îi este vizibilă, pot cu ajutorul luminii pe care o emană să o reperez, să îmi imaginez cu exactitate locul în care se află. Cred că așa este și cu oamenii. Doar gândul că ei există îmi pare liniștitor.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.