Vă spuneam într-unul dintre articolele săptămânii trecute că arătăm celor din jur o parte infimă a ceea ce suntem de fapt și nu există gând, cuvânt, lucru sau experiență care să infirme această concepție pe care o am înrădăcinată în cele mai adânci colțuri ale sufletului meu.

Vă spuneam, tot atunci, că sunt o fire dornică de tot ceea este nou și că, paradoxal, orice fel de schimbare mă sperie și mă supără teribil – într-un mod greu de explicat în cuvinte. Pentru o persoană căruia nu îi plac planurile pe termen lung, e ciudat cam cât de tare mă entuziasmează gândul că urmează să fac ceva ce nu am mai făcut niciodată.

Ne confruntăm în fiecare zi a existenței noastre cu o avalanșă de stări, de emoții, de frici, de visuri, de nemulțumiri, de bucurii, de credințe, de gânduri care mai de care mai năstrușnice. De multe ori tindem să le legăm pe toate acestea de ceilalți, uitând de importanța pe ca o avem, de obligația față de propria persoană. Dăm la schimb, cu o grozavă ușurință, fericirea noastră, de multe ori pentru nici măcar jumătate din fericirea altora. În loc să fim de tot, acceptăm să fie ei chiar și puțin, rămânând, noi înșine, cu nimic. Ce straniu ne este comportamentul câteodată. De parcă propovăduirile cărților de dezvoltare personală n-ar milita destul despre ideea prin care: in order to make others happy you must be really happy – sau oricum, ceva asemănător , ați înțeles voi ideea.

Viața noastră este, în primul rând, despre noi. Să fim fideli sufletului nostru este, poate, cel mai bun lucru de făcut atunci când totul în jur pare să se destrame. Să ne ascultăm inima, instinctul. Să lăsăm gândurile de apreciere să ne invadeze creierul și astfel să ajungem la concluzia ca suntem suficienți. În raport cu oamenii meant to be nu suntem nici prea mult, nici prea puțin.. suntem, pur și simplu, potriviți.

Problema apare atunci când, cu tot dinadinsul, ținem de oamenii care nu sunt meniți să rămână cu noi pe tot parcursul vieții, ci doar în anumite etape. Atunci începem să ne înșelăm sufletul, să nu mai dăm glas inimii, să ignorăm instinctul, să neglijăm gândurile care ne spun că suntem în orice fel, numai potriviți nu. Și tot atunci începem să arătăm celor din jur o parte infimă a ceea ce suntem de fapt.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.