Iunie, 2023. Un articol intitulat “Marea si marea inimă a prietenei mele”

Redactam un articol cu lacrimi în ochi și vă povesteam despre prietena mea și despre gestul pe care l-a făcut pentru o doamnă necunoscută care, într-o zi, a trecut pragul agenției de turism pe care o manageriază.

Vă povesteam mânată de dorința de a elogia comportamentul prietenei mele, omului meu drag care în fiecare zi își ia timp să se gândească la cum ar putea să schimbe lumea în bine. Long story short, după o zi grea la job am decis să o sun – conștientă fiind că perioada din an este una extrem aglomerată la locul ei de muncă – să povestim, să ne destindem, să ștergem pe cât se poate stresul unei lungi miercuri la serviciu. Plângea. N-am să pot să vă redau cu acuratețe cuvintele ei, căci trecerea timpului își pune amprenta asupra memoriei mele, însă am să inserez aici paragraful respectiv: “Plâng pentru că astăzi a venit la agenție o doamnă îmbrăcată modest care a auzit de noi la radio, plâng pentru că mi-a spus că are doi copii care nu au văzut niciodată marea, gemeni în vârstă de doisprezece ani, de care colegii râd la școală, plâng pentru că după ce am asigurat-o că vom găsi, împreună, ceva potrivit pentru ei, mi-a spus că bugetul pe care îl are este de o mie de lei.”

Vă spuneam atunci că mi-am imaginat imediat ce a făcut prietena mea, căci nu era prima dată când, ajutată de toate avantajele pe care locul de muncă i le oferă, ea reușea să facă din imposibil, posibil. Găsise oferta potrivită, pachetul promoțional absolut, cinci nopți de cazare în regim all inclusive pentru o mamă și doi copii de doisprezece ani, la incredibilul preț de o mie de lei. Plângea pentru că era copleșită de emoțiile pe care i le aducea gândul că a făcut ceva bun, într-o lume plină de răutăți – cum ar spune ea.

Inserez aici un alt paragraf al articolului aflat în discuție, pentru a vă face să înțelegeți contextul: “Prietena mea, doamnelor și domnilor, cea pe care o admir din tot sufletul. Prietena mea care a văzut marea abia la douăzeci și patru de ani și care își aduce aminte și acum rușinea pe care o simțea atunci când, întorși din vacanța de vară, colegii ei de școală vorbeau despre cât de sărată este apa, despre valuri și despre cât de mare e.. marea.”

Zilele trecute ne-am întâlnit – la mai bine de câteva săptămâni de promisiuni, în mijlocul unei parcări. Două prietene care mergeau grăbite spre cafenea, întrerupte de strigătele unor copii. Da, gemenii care au văzut marea pentru că ea a înțeles că bunătatea nu este doar o virtute, ci un act de curaj. A urmat o conversație între ea și mama micuților, conversație cu greu susținută, căci copii voiau să povestească fiecare detaliu din vacanța de vis pe care o trăiseră cu mai bine de jumătate de an în urmă. Mi s-a confirmat atunci, pentru a mia oară, că am lângă mine un om pe care nu-l pot privi altfel decât cu admirație, o femeie care în fiecare zi își ia timp să se gândească la cum ar putea să schimbe lumea în bine – și nu rămâne nimic la stadiul de gând, căci ei îi plac faptele și cu fiecare ocazie îmi demonstrează că imposibilul devine posibil atunci când îți dorești suficient de tare.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.