“Am iubit întotdeauna să mă refugiez în arta scrisului, am privit-o ca pe un teren sigur, ca pe un loc deja cunoscut, confortabil, apropiat de acasă. Îmi place proza, îmi place poezia, îmi place până și presa. Nu mă pricep să redactez din toate, dar ador, în funcție de anotimp, să citesc de toate. În versuri sau nu, în ultima perioadă îmi pare greu să mă citesc pe mine. Mintea îmi sare de la o idee la alta, mă chinuie tot felul de gânduri tâmpite care nu mă lasă, din nou, să dorm nopțile. Simt în interiorul meu o forță pe care cu greu o țin sub control – e ca o furtuna pe mare, ca ceva ce face geamurile să tremure, pereții să se clatine, timpul să stea în loc și inimile să tacă în timp ce oamenii îți țin răsuflarea.”

Îmi este, uneori, teamă de ce ar putea să se întâmple. Practic, îmi este frică să am curaj.

Prostesc, așa-i?

Și totuși? Această constatare este cât se poate de apropiată de realitatea pe care o trăiesc. Prima zi din luna martie vine în întimpinarea mea cu un iz proaspăt de ploaie și de vânt, cu o briză care mă clatină și cu un aer care pare să tremure din toate încheieturile. E liniște, e atât de multă liniște înainte de această furtună care pare a fi inevitabilă. Pentru prima dată în viața mea privesc în zare și văd haosul chiar înainte să mă cuprindă. Până acum făceam ce făceam și mă trezeam, pur și simplu, în mijlocul lui. Mă cuprind fiori reci și broboane de transpirație îmi traversează fruntea. Mă întorc în timp la un articol redactat în luna noiembrie a anului trecut.

“Noiembrie a apărut în viața mea ca o adiere rece, ca un vânt care prevestește furtuna. Noiembrie a adus cu el o liniște tulburătoare pentru care simt că ar fi bine să mă pregătesc. Și tot Noiembrie m-a făcut să cred că, poate, furtuna sunt eu. Eu sunt “lucrurile” de care îmi este frică și totuși abia aștept să dau piept cu ele. Uneori, când stau culcată sub cerul plin de stele, îmi trec prin minte cele mai nenorocite doruri. Unul singur mă îngenunchează și mă face să suspin – mai tare decât toate celelalte, dorul de mine. Dorul de mine tânără în spirit, în glas, în mentalitate și în inițiativă. Îmi șoptesc că sufletul meu a îmbătrânit și-atunci mă gândesc că nu vreau să mor niciodată. ”

Ce s-ar întâmpla dacă, chiar și pentru o perioadă de timp, am fi una cu furtuna și am dezrădăcina în jurul nostru tot ce nu simțim că ne aparține?

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.