Sunt, în cele mai multe dintre cazuri, ca o carte deschisă. Nu am știut niciodată cum să îmi ascund sentimentele, cum să evit exteriorizarea lor, cum să le șterg de pe fața mea atunci când mă ard pe interior. Și totuși, în dățile în care mi-am impus să fac asta, n-am reușit decât să fiu falsă și manipulativă, nemulțumită, iar oricât de benefic ar fi fost pentru mine să fac acest lucru, m-am simțit, în cele din urmă, vinovată și nefericită.

Sunt atât de transparentă încât oamenii din jurul meu ajung să se simtă debusolați de sinceritatea cu care îmi exprim sentimentele, trăirile mele îi sperie, modul meu de a mă manifesta îi îngrozește, iar cel mai trist este faptul că atât de multă sinceritate nu îi ajută să mă perceapă, și ajung, din contră, să fiu din ce în ce mai greu de înțeles. Mi-aș dori să nu mai fiu așa, dar nu știu cum să fiu altfel.

Dacă am învățat ceva de-a lungul anilor, am învățat că totul ia timp și că timpul ia tot, am învățat că trec, că indiferent cât de tare te dor, toate trec. Și totuși.. viața a avut grijă să îmi arate că trec nu așa pur și simplu, ci prin fiecare părticică din tine, prin fiecare celulă, prin fiecare colț de suflet, îți trec peste ochi și peste zâmbet, peste mâini, peste întregul corp. Toate trec, dar trec fără compasiune, fără să îți ceară voie, nemilos și dur, într-un fel care te schimbă pentru totdeauna. Dorurile, dor. Iubirile, mor. Sentimentele, te sparg – în milioane de bucăți care se transformă în cioburi de sticlă și în care, inevitabil, ajungi să te tai. Apoi, sângerezi peste toate, mânată de ideea nebunească de a le lipi la loc. Și toate astea până în ziua în care ceva din tine îți spune că a sosit timpul să aduci fărașul și să mături mizeria. Acel ceva are iz de schimbare și este un alter ego care a luat naștere în urma unei mari suferințe. Da, toate trec, dar îți trec prin întreaga ființă și se asigură că n-o să mai fi niciodată la fel.

Sunt, în cele mai multe dintre cazuri, ca o carte deschisă. Nu am știut niciodată cum să îmi ascund sentimentele, cum să evit exteriorizarea lor, cum să le șterg de pe fața mea atunci când mă ard pe interior. Sunt atât de transparentă încât oamenii din jurul meu ajung să se simtă debusolați de sinceritatea cu care îmi exprim sentimentele, trăirile mele îi sperie, modul meu de a mă manifesta îi îngrozește. Dar promit că nu sunt atât de rea! Astăzi, astăzi am doar o zi proastă. Una din lungul șir de zile proaste pe care le-am tot avut în ultimul timp. Sunt la stadiul menționat puțin mai sus, mânată de ideea nebunească de a lipi bucățile de sticlă în care mă tai, dar de care nu vreau nici în ruptul capului să mă descotorosesc.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.