Nu m-am considerat niciodată capabilă de ură. Inima mea este construită astfel încât acest sentiment să nu-și poată face loc în ea. Și oricât de neîndreptățită m-am simțit de-a lungul timpului de persoanele din jurul meu, oricât de tare m-au afectat atitudinea și comportamentul lor, n-a fost chip ca în mine să se instaleze această trăire. Desigur, au fost momente în viața mea în care a trebuit să îmi aduc aminte de tot ceea ce obișnuia să însemne un om pentru mine, de tot ceea ce era el dincolo de aparențe, de proiecțiile mele asupra lui, ca să nu ajung să-l urăsc. Mereu am fost suficient de smart încât să găsesc soluții. Întotdeauna nu atât de smart încât soluțiile să fie în avantajul meu.

Vă scriu într-o zi de vineri, copleșită de tot ceea ce simt. Căci acestea-s binecuvântarea și blestemul unei inimi ca cea care îmi bate mie în piept. V-am mai povestit de-a lungul timpului despre cum în ceea ce mă privește sentimentele au capriciul de a veni în valuri. Astăzi mă înec. Citeam zilele trecute că atunci când iubești, ai tendința să te abandonezi. Cât adevăr! Iubești atât de tare încât în viața ta se instalează depersonificarea. Nu-ți mai dorești tu, ci voi, nu mai crezi tu, ci voi, nu mai exiști tu, ci voi. Și într-un colț de suflet ia naștere teama că dacă vreodată partenerul tău va pleca nu-ți va mai rămâne nimic, căci le-ai dat pe toate ale tale celui care a dat sens cuvântului “noi” și care a făcut din tine un îndrăgostit orb, străin de conceptul propriei persoane.

Astăzi se cade să îi dau în dar inimii mele o poezie.

Despărțire – de Mihai Eminescu

“Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?/ Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta;/ Nu floarea vestejită din părul tău bălai,/ Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai./ La ce simțirea crudă a stinsului noroc/ Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?/ Tot alte unde-i sună aceluiași pârău:/ La ce statornicia părerilor de rău,/ Când prin această lume să trecem ne e scris/ Ca visul unei umbre și umbra unui vis?/ La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porți?/ La ce să măsuri anii ce zboară peste morți?/ Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,/ Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,/ Când voi să uiți norocul visat de amândoi./ Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,/ Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,/ Ca și când niciodată noi nu ne-am fi găsit,/ Ca și când anii mândri de dor ar fi deșerți -/ Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierți?/ Cu fața spre perete, mă lasă prin străini,/ Să-nghețe sub pleoape a ochilor lumini,/ Și când se va întoarce pământul în pământ,/ Au cine o să știe de unde-s, cine sunt?/ Cântări tânguitoare prin zidurile reci/ Cerși-vor pentru mine repaosul de veci;/ Ci eu aș vrea ca unul, venind de mine-aproape,/ Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,/ Apoi – de vor – m-arunce în margine de drum…/ Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum./ Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,/ Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,/ Răsar-o vijelie din margini de pământ,/ Dând pulberea-mi țărânii și inima-mi la vânt…/ Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,/ Cu ochii mari și umezi, cu zâmbet de copil,/ Din cât ești de copilă să-ntinerești mereu,/ Și nu mai ști de mine, că nu m-oi ști nici eu.”

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.