“Pe lume sunt lucruri pe care numai prezența unei femei le poate transmite.”

Haruki Murakami

Pe lume sunt lucruri pe care doar o femeie le simte. Și încă nu m-am hotărât dacă această putere a ei reprezintă mai de grabă o binecuvântare, decât un blestem. Să simți tot, să nu poți explica mare lucru, să fii blamată pentru cât ești de sensibilă, de schimbătoare, de nesigură. Să oscilezi constant între ceea ce simți și ceea ce trebuie să simți de fapt.

Vă povesteam la începutul acestei primăveri despre trăirile pe care mi le aduce acest anotimp și făceam tot atunci o paralelă între el și un altul. Vă vorbeam despre toamnă. Atât de tare îmi pare că seamănă între ele și atât de mult le semăn și eu lor. Le prețuiesc capriciile și stările dezordonate, curiozitatea, pasiunea cu care modifică orice lucru și orice om peste care se aștern. Le apreciez tumultul și totodată grația cu care aleargă confuze prin mintea mea, respir tot ceea ce emană și mă îmbăt de ele. Moarte și renaștere. Ce paradox!

Filele din calendar nu așteaptă, însă, pe nimeni. Și iată-ne cu un pas mai aproape de vară, mai aproape de plimbările lungi de seară, mai aproape de băuturile reci, de valurile sărate, de petrecerile sub clar de lună. Vara miroase, aproape întotdeauna, a extraordinar. Atunci apar oportunități, atunci dispare oboseala, atunci zilele sunt mai lungi și mai puțin mohorâte. Mă știți de prea mult timp – șansele să pozez în ceva ce nu este real sunt aproape inexistente.. vara este, poate, cel mai apropiat de sufletul meu anotimp. Abia aștept să vină vara și să-mi simt chipul mângâiat de razele soarelui, să port în jurul gleznelor brățări colorate, să visez cu ochii deschiși privind cerul, să uit de timp, de vreme și de frig. Să zâmbesc fără vina vreunei toamne târzii sau a unei primăveri nepotrivite.

Vă mărturiseam că mă raportez la primăvară așa cum, la început de septembrie, m-am raportat la toamnă. Oh, cât de evident este faptul că fac din tot ceea ce iubesc icoane. O imploram să fie blândă cu mine, căci am trăit atâtea! O rugam să-mi dea cel puțin cât mi-a luat toamna, îi ceream să-mi crească rădăcini, căci nu mai aveam niciuna. Și iată-mă acum, aproape de sfârșitul ei, cu încă o primăvară trecută, tot fără rădăcini, dar cu certitudinea că singurul om de care ar trebui să mă leg vreodată sunt eu.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.