Uniunea Europeană a fost înființată pentru a împiedica ororile războiului modern cu care se confruntă majoritatea statelor din spaţiul geografic european, urmărind crearea unei condiţii de trai care să ofere siguranţă şi încredere tuturor țărilor membre, acestea putând să coopereze în domenii precum comerțul, deci dezvoltarea econimica, dar şi din punct de vedere social-cultural.
Uniunea Europeană a evoluat într-o alianță economică, comercială, politică și monetară între douăzeci și opt de state membre europene. Uniunea Europeană funcţionează după un sistem legislativ propriu, „tricameral”, adică este compus din trei organisme, asigurând astfel un echilibru între guvernele statelor membre – Consiliul, Uniunea Europeană – Comisia și cetățenii Uniunii Europene – Parlamentul.
Mai mult de atât, însă, Uniunea Europeană este o civilizație, o entitate geografică, politică și economică, iar când vine vorba de identitate, problema devine mult mai complexă. Ceea ce este câștigat prin extindere este pierdut în coeziune. Potrivit unui sondaj (Eurobarometru, Tendințe sociodemografice ale opiniei publice în statele membre, punctul Apartenența la Uniunea Europeană), un procent de 91% dintre europeni se simt atașați de națiunile lor și doar un procent de 49% dintre aceştia simt o legătură cu Uniunea Europeană. În acest context, se pune întrebarea dacă aderarea națiunilor individuale estompează culturile și identitățile naționale.
Problema omului european – a homo europaeus, natura naționalității într-o Europă cosmopolită, drepturile cetățeniei și viabilitatea unei societăți multiculturale în Europa sunt subiecte care trebuie abordate. Care este rolul Europei în modelarea comunității? Cât de flexibil este conceptul de cultură și identitate națională pentru a evita pierderea caracteristicilor sale fundamentale? Ar trebui ca Europa să se concentreze pe o identitate istorică trecută sau pe o cultură politică viitoare?
Este de la sine întelesc că toate statele europene au propria lor identitate și cultură, însa care sunt efectele Europei asupra acestor caracteristici şi cum sunt ele evaluate? Şi nu în ultimul rând, poate procesul de europenizare să contribuie la construirea unei identități post-naționale? În primul rând, se poate afirma că aderarea la Uniunea Europeană a națiunilor individuale nu le descompune culturile și identitățile naționale, deoarece s-a susținut că nu există o identitate europeană. Simbolurile, evenimentele culturale sau programele impuse oamenilor nu sunt suficiente pentru a vorbi despre o identitate europeană, ea fiind construită atât din exterior, cât și din interior. Societatea civilă europeană nu poate fi creată printr-un tratat, ci trebuie să vină de la oameni. Europa nu poate ignora diversitatea culturilor în ceea ce privește tradițiile, limbile și istoria. Scopul Europei este integrarea, nu excluderea.
Europa are nevoie de o identitate mai puternică. Fără demonstrații nu există nicio democrație. Într-un context de euro-scepticism, se pare că statele naționale au mai multă legitimitate decât Europa. Reconcilierea identităților aflate în conflict este deja o provocare în cadrul fiecărei națiuni, astfel încât crearea unei identități europene ar putea fi o utopie. O anxietate de identitate ar putea fi rezultatul unei alineri culturale între membri.
Europenizarea activităților nu este europenizarea identităților și a culturilor. Multiculturalismul ar putea fi ceea ce definește cea mai bună identitate europeană pentru a modela un concept de astfel de identitate. Europa este diversă și diversitatea este forța ei. Mai mult decât despre identitate, problema este de identificare. Statele membre nu trebuie neapărat să-și dărâme identitatea, dar ar trebui să construiască cu siguranță o nouă formă de identificare pentru a împărtăși viziunea Uniunii Europene.
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea “Valahia” din Târgoviște
