Am început de curând un proiect nou – ceva ce mi-am dorit de mult, dar am tot amânat. De ce? Pentru că, sincer, aveam impresia că nu sunt destul de bună, că o să se prindă toată lumea că habar n-am ce fac. Îți sună cunoscut? Ei bine, acesta este sindromul impostorului în toată splendoarea lui. Genul acela de senzație care apare fix atunci când ar trebui să fim entuziasmați că începem ceva nou – un job, un hobby, un curs, un proiect creativ. Doar că, în loc să ne bucurăm, începem să ne întrebăm: „Ce caut eu aici?”, „Oare nu cumva este o greșeală?”, „Cine m-a pus să fac asta?”, „Oare ce am avut în cap?”

Și, pentru a înțelege mai bine cum stau lucrurile, e bine să trasăm o direcție clară asupra acestui concept și să așternem pe hârtie ce este, de fapt, sindromul impostorului. Pe scurt, este acel sentiment că nu meriți succesul pe care îl ai sau că nu ești demn de șansa care ți s-a oferit. Că ești un „impostor” și că, mai devreme sau mai târziu, cineva o să-și dea seama. Chiar dacă ai muncit, chiar dacă ai rezultate extraordinare sau un feedback pozitiv, vocea aceea mică din capul tău îți tot spune: „Ai avut noroc, nu ești chiar atât de bun!”.

Și partea cea mai enervantă? Nu se petrece doar la început. Poate apărea la orice nivel. Sunt oameni realizați din toate punctele de vedere care încă simt că „n-au făcut destul” sau că „au păcălit sistemul”. E mai comun decât pare și, cumva, asta este reconfortant căci realizăm că nu suntem singurii care se confruntă cu aceste idei. Dar de ce apare tocmai când încercăm ceva nou? Ei bine, pentru că orice lucru nou vine la pachet cu nesiguranța. Nu avem încă validare, nu știm dacă „o facem bine”, iar mintea noastră, în loc să ne susțină, o ia pe o rută ocolitoare și ne derutează – rulând ideea că „poate nu suntem făcuți pentru asta”. E ca și cum am avea un critic interior care abia așteaptă să găsească o fisură, ca să ne spună: „Vezi? Ți-am zis eu că nu ești destul de pregătit!”

Cum îl gestionezi? Sincer!? Nu există o soluție magică, dar sunt câteva lucruri care ajută. De exemplu, să vorbim despre asta – atunci când ne dăm seama că și alții simt la fel, parcă nu mai pare atât de grav. O altă rezolvare ar fi să ne notăm realizările – o listă cu lucrurile de care suntem mândri, oricât de mici ar fi ele, iar atunci când în minte reapare ideea că nu suntem suficient de buni, să recitim lista. Totodată, este indicat să acceptăm că nu trebuie să știm totul de la început, că nimeni nu s-a născut expert. Faptul că suntem la început nu ne face impostori – ne face începători, iar asta este perfect normal. Cum ar fi să înlocuim perfecționismul cu progresul? Dacă așteptăm să fim pregătiți 100%”, s-ar putea să nu începem niciodată. Să ne amintim: emoțiile nu sunt fapte – doar pentru că simțim că nu suntem suficienți, nu înseamnă că este și adevărat.

În concluzie, sindromul impostorului este ca o umbră care apare mai ales când ieșim din zona de confort. Și chiar dacă nu pare așa, dacă simțim asta, este extraordinar, căci înseamnă că ne aventurăm în ceva nou, iar asta nu poate fi decât o dovadă clară că ne dezvoltăm. Prin urmare, data viitoare când vocea din cap îți spune că nu ești în stare, mulțumește-i politicos, dar amintește-i că te descurci, că înveți, că o să continui și că în cele din urmă o să reușești. Nu ești un impostor, ești doar un om care încearcă ceva nou, iar asta este mai curajos decât crezi!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.