Vă povesteam zilele trecute despre inspirație și despre cât de important este, după părerea mea, să dăm în fiecare zi frâu liber entuziasmului creator. Vă spuneam atunci, cum îmi doresc să punctez și acum, faptul că sursă de inspirație poate fi lumea întreagă, cu toate creaturile și ființele ei, cu lucrurile și cu părțile componente.
Oamenii, de pildă, menționam la momentul respectiv, reprezintă surse inepuizabile de influență, de complexe de idei, de posibile îndemnuri lăuntrice, de sentimente latente. Astăzi vreau să aduc în discuție nu omul, ci capacitatea lui de a fi bun, de a fi empatic, de a-și dori pentru lumea înconjurătoare armonie.
Bunătatea este o virtute prin excelență. Dragostea pentru cei din jur și voința de a face – peste tot pe unde treci – bine sunt calități ale oamenilor din ce în ce mai rari. Din păcate – și spun din păcate pentru că e un lucru dureros la nivel de omenire, la nivel macro, am ajuns să ne mirăm cu adevărat atunci când cineva face o faptă bună, atunci când cineva încearcă să ne ajute, să ne scoată dintr-o situație dificilă sau pur și simplu să ne fie alături la nevoie și/sau la greu. E trist că în ziua de astăzi răutatea semnează condica, e întâlnită la tot pasul, inclusiv, sau, mai ales, în familie, între prieteni, la locul de muncă (acolo unde petrecem aproape jumătate de zi, uneori mai mult decât acasă), între vecini sau în relația cu partenerul de viață. La ce bun? Ce satisfacție nebună poate avea un om atunci când face, în mod gratuit și conștient, rău altui om, ori unui animal?
E de la sine înțeles, iar articolele trecute stau drept mărturie, că mă aflu într-o etapă a vieții în care nu pot să înțeleg și, mai mult de atât, nu pot să accept faptul că unii oameni își proiectează propria frustrare asupra ființelor din jurul lor. Desigur, pot să pricep faptul că nu ne aflăm într-o lume ideală, armonioasă, veșnic sub semnul păcii, însă mi-e greu să fiu de acord cu ceea ce se petrece astăzi în lume. Răutatea izvorâtă din neputința de a fi bun, nu există. Nu e necesar să faci fapte mărețe, să construiești spitale, să donezi sume importante de bani, ori să dai porția ta de hrană altuia, cu toate că dacă o faci, cinste ție! E de ajuns să lași o pasăre să-și facă cuib la geamul tău, să îți ajuți vecina să urce scările, să dai din pâinea pe care o ai, jumătate, celui de lângă tine.
Opusul bunătății nu este doar răutatea, ci poate mai mult de atât este bârfa, invidia, minciuna spusă despre altul sau altuia, încălcarea drepturilor și a principiilor morale, a valorilor umane, etice. Astăzi, mai mult ca în oricare altă zi, îmi displace teribil cercul în care mă învârt. Mă cuprinde un sentiment de neputință groaznic și mă apasă gândul că, deocamdată, nu pot face nimic să-l modelez diferit. Desigur, metaforic vorbind, sau, mai bine spus, scriind, cercul nu face neapărat referire la oameni, ci la situații, la cum ar trebui să fie lucrurile și cum, de fapt, nu sunt.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea “Valahia” din Târgoviște